După 1989, având libertatea de a se manifesta și în afara așa-numitului ghetou liturgic, Biserica s-a implicat tot mai mult în domenii precum filantropie, educație, cultură și chiar în zona socio-economică. Beneficiile aduse comunităților locale și societății românești, în ansamblul ei, au propulsat-o în topul încrederii în rândul românilor. Anii au trecut și au început să apară și dușmanii – la vedere sau, mai ales, în ascuns – care au început să orchestreze ample campanii mediatice de factură anticreștină și anticlericală. Pe fondul unor probleme economice sau convulsii sociale, a unor frustrări, dar și a lipsei de informare reală, manipularea a început să prindă, iar sondajele au indicat o tendință de scădere a încrederii în Biserică.

Dacă, la început, Biserica Ortodoxă Română era acuzată că nu se implică în societate precum alte confesiuni creștine din spațiul occidental, ulterior tocmai această prezență a devenit prilej de defăimare. Cu alte cuvinte: dacă nu se implică, de ce nu se implică Biserica?; iar dacă se implică, de ce o face, ce interes are?

Recunosc că, prin prisma experienței unui om care a lucrat încă din studenție în presă și care a avut mereu o prezență în zona comunicării publice, aproape că ajunsesem în punctul în care credeam că lucrurile nu se vor mai schimba, că vor exista mereu campanii mediatice puternic finanțate împotriva Bisericii și că publicul va sfârși prin a deveni tot mai captiv minciunilor și calomniilor, unei propagande furibunde (nu vorbesc aici de criticile îndreptățite, de cele care chiar au ajutat, de-a lungul timpului, la o asanare morală punctuală sau la cultivarea unei atitudini realiste – acest subiect l-am abordat în alte articole publicate de-a lungul anilor).

Surpriza a fost să constat că, în ultimii ani, există semnificative îmbunătățiri la capitolul expunerea în presă a Bisericii. Campaniile mediatice negative s-au mai rărit, s-au înmulțit știrile și reportajele despre lucrurile frumoase desfășurate de Biserică. Analizând revista presei din ultimele, să zicem, două decenii, vom constata că, în ultimii ani, mai multă tulburare au produs anumite convulsii interne sau anumite personaje avide după statutul de „vedetă mediatică” decât atacurile din afară cu care (deja) ne obișnuiserăm. Personal, am o explicație pentru această răsturnare de situație dar, deocamdată, o păstrez pentru mine.

Am să dau doar un singur exemplu pentru a argumenta schimbarea de paradigmă despre care vorbeam. Acum câteva zile, Consiliul Local al Municipiul Iași a votat cu o majoritate covârșitoare ca un teren de câteva hectare aparținând domeniului public să fie dedicat construirii unui complex educațional la standarde internaționale: în afară de clădirile dedicate unui ciclu întreg de învățământ – de la grădiniță la liceu – complexul mai cuprinde o fermă care să ajute la conectarea copiilor cu natura și cu gospodăria tradițională, o bază sportivă cu numeroase terenuri și cu bazin de înot, un pavilion al explorării spațiului, spații de recreere și, nu în ultimul rând, o biserică. Cu alte cuvinte, toate lucrurile care ar putea ajuta un copil în procesul unei educații complexe și complete. 

Proiectul Varlaam – Şcoala viitorului, o comunitate de învăţare se prefigurează a fi unul care să dea un impuls important calității procesului de educație din România. Faptul că este inițiat, finanțat și girat de Arhiepiscopia Iașilor nu reprezintă o surpriză pentru cei din domeniu. Din 2009 și până în prezent, Școala (Liceul) Varlaam Mitropolitul și-a câștigat un loc de cinste în rândul instituțiilor de învățământ. Dovada este și faptul că, an de an, abia poate onora o mică parte din multitudinea de cereri ale părinților care-și doresc pentru copiii lor cea mai bună educație. S-a ajuns aici prin multă muncă și prin implementarea unei viziuni ancorate în tradiția învățământului românesc cel născut în tinda Bisericii, dar una aplicată la nevoile prezentului și anticipând provocările viitorului.

Au fost, ce-i drept, și câteva voci singulare care au căutat nod în papură acestei asocieri public-privat. Din păcate, în mod nedrept, ținta predilectă a fost primarul Mihai Chirica, cel care a înțeles importanța și anvergura unui astfel de proiect și l-a susținut inclusiv în pledoarii publice argumentate în mod convingător. Cu acest prilej s-a văzut, din păcate, că societatea încă mai suferă de această boală: nu se ratează nici un prilej de a ataca o inițiativă susținută de cineva pe care-l tratezi ca adversar, chiar dacă ea aduce incontestabile beneficii comunității. 

În pofida acestor reacții punctuale și cu scăzut impact mediatic, m-am bucurat să constat că a existat o largă susținere pentru această nouă inițiativă a Bisericii în plan educațional. S-a văzut asta și în Consiliul Local Iași sau în diferitele luări de poziție de pe rețelele sociale, dar și prin faptul că marea majoritate a presei nu a picat în capcana de a-l prezenta într-un mod tendențios. E un adevărat test de maturitate trecut cu bine. Un semn bun, care confirmă trendul ultimilor ani. Și care-mi întărește nădejdea că, împreună, vom putea fi părtași la multe alte lucruri de folos care se pot împlini atunci când există inițiativă, deschidere și implicare sinceră în folosul comunității.