Când David şi-a înţeles greşeala şi urmările ei, şi-a mărturisit păcatul zicând: “Am păcătuit înaintea Domnului”. De la această înţelegere şi recunoaştere a păcatului, făcută înaintea duhovnicului, e cu putinţă îndreptarea. Aceasta e mărturisirea după voia lui Dumnezeu. Îndată după mărturisirea omului, vine de la Dumnezeu iertarea vinovăţiei: “Şi Domnul a ridicat (acum) păcatul de deasupra ta – zise Natan – şi tu nu vei muri”. Înţelegem de aici, că atâta vreme cât ţinem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viaţa noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăţia, Dumnezeu înlătură primejdia morţii de deasupra noastră.

Dumnezeu ne iartă uşor, însă noi, fiind uşuratici cu firea şi scurţi de minte, trebuie să câştigăm iertarea lui Dumnezeu, cu osteneală sau cu nevoinţă multă. Vinovăţia ne-o iartă Dumnezeu, îndată după mărturisire. Cu năravul păcatului, însă, trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viaţa. Această vreme de amărăciune, care ne învaţă minte ca să nu ne mai întoarcem la cele dintâi, e chiar vremea ispăşirii. Căci ispăşirea ne învaţă cel mai bine calea lui Dumnezeu.

Să nu uităm însă, că una e ispăşirea omului care s-a mărturisit şi alta e ispăşirea omului care nu s-a mărturisit. Unul e luminat la minte, liniştit şi câştigă din nou nevinovăţia; celălalt e întunecat, îndărătnic şi mai rău se afundă. Unul e ascultător de duhovnic – asta-i uşurează ispăşirea (răbdarea încercărilor); celălalt nu ascultă de nimeni ceea ce-i face îndreptarea cu neputinţă.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. 7, Editura  „Credinţa strămoşească”, 2011, pp. 18-19)