Căci sunt unii care se îndeletnicesc cu postul din dorința de a plăcea oamenilor, dar refuză harul lui și câștigul ostenelilor și, în timp ce trebuia să-și țină strâns agonisita, în chip nenorocit, o risipesc, imitând lucrarea neguțătorilor celor vătămați la minte, care, înfruntând nesfârșita adâncime a mării și oceanului și, scăpând fără de vătămare, în plutirea lor, din furtuni și întreite valuri, fiindcă acostează chiar la buza țărmului, își scufundă toată marfa la malul mării, ca și cum ar fi în largul mării. Așa pățesc cei ce caută la slava cea de la oameni și care scufundă toată osteneala postului. Dar unii prin lipsa de mâncăruri își subțiază înfățișarea, dar prin umflarea slavei deșarte se umflă și se aprind, făcându-se pe ei trupești printr-o asemenea dietă, luptându-se din răsputeri să-și ascundă patima inițială a lăcomiei pântecelui printr-o patimă mai cumplită, a părerii de sine, iar alții, prin depărtarea de mâncăruri își înnobilează trupul, dar cu limba prin cleveteli, mănâncă amarnic cărnurile aproapelui. Pentru aceștia era mai bine să fie demonizați și să-și pună dinainte mădularele ca de mâncare, decât să cheltuiască viețile aproapelui prin ponegriri și prin ocuparea cu acestea și prin adăstarea în reproșuri și ocări.

Căci patima lăcomiei pântecelui prin faptul că este greu de ținut în frâu și este cumva fără de voie, poate să atragă mila asupra celor care o au și nu îi scoate afară din bunăvoința de sus în vremea cercetării celor trăite pe pământ, dar cel ce are de voie fapta nebunească, demonică și crudă, pe bună dreptate își atrage rană și ură din partea tovarășilor săi și își face neîmblânzită și înfricoșată dumnezeiasca pedeapsă. Pentru ce, lăsând ale tale, omule, judeci pe aproapele? Pentru ce, purtând bârna în ochiul tău, te interesezi de paiul fratelui? Pentru ce nu auzi legea stăpânească ce ne poruncește: Nu judecați și nu veți fi judecați, ci ca și cum te-ai fi rânduit cetățean în slujba altui legiuitor, te arăți pe tine însuți, nu prin scris, ci cu viața, potrivnic Legii și judeci pe aproapele tău și te bucuri, poate, de învinuirile împotriva lui, deși Dătătorul tău de lege strigă împotrivă și îți poruncește? Căci nu așa a poruncit Dătătorul nostru de lege: Judecă, ca să nu fii judecat și lovește și rănește pe alții cu clevetelile care ți se cuvin ție, ca să ascunzi că tu ești astfel și prin învinuirile și condamnările altora să ascunzi propria ta răutate.

Iar Dătătorul nostru de lege și Dumnezeu mărturisește nu judecați, ca să nu fiți judecați și cine ești tu ca să judeci pe sluga altuia? Iar prin cuviosul Pavel iarăși mustră: În ceea ce judeci, pe tine însuți te judeci. Ce silă te împinge la acest păcat? Ce câștig nădăjduit dintr-o asemenea nebunie te îndeamnă la asemenea nerușinare, încât să te împuținezi în a păzi poruncile Stăpânului celui urâtor al răului și să te pleci la porunca tiranului urâtor de oameni? Sau mai bine zis, ce pagubă nu urmează pentru cei chinuiți de o asemenea deșartă osteneală?

Când trebuie să plângem și să ne pocăim pentru propriile păcate și să pedepsim păcatul prin post și, prin faptul de a nu judeca pe aproapele, să răpim bunăvoința Judecătorului de obște și de acolo să scoatem iubire de oameni, noi, neținând seama de nimic dintre acestea toate, lăsăm rănile noastre nevindecate, ne facem cercetători amarnici ai celor ce nu ni se cuvin nouă deloc, interesându-ne de cuvântul și de mersul și zâmbetul aproapelui. Dar pentru ce trebuie să vorbim noi despre fapte, care deși încă nici nu s-au întâmplat, răul nostru obicei, exersându-se în meditarea lor zilnică, le plăsmuiește cu ușurință și încălzește la sân bănuielile noastre și naște chin și nedreptate vieții omenești și toate acestea ca și cum ar fi judecate de un judecător drept ce judecă după legi dumnezeiești și le strecoară curgerii limbii noastre și nu ne rușinăm să ne purtăm urât toată ziua.

Cei care își fac din acestea meditația vieții lor și-și petrec timpul cu acestea, cum nu își atrag loruși în chip nenorocit cea mai de pe urmă pagubă pentru care nu este cu putință să aflăm nicio justificare? Căci uneltind să vătămăm prin cuvinte necuvioase petrecerile altora, noi înșine, expunându-ne propria viață răutății defăimătorilor, ne vătămăm cu felurite rele și înălțându-ne să judecăm pe alții, cădem noi înșine în prăpastia osândiților. Și cine sunt cei ce ponegresc? Răii pe cei buni, viclenii pe cei blânzi, dacă nu cumva s-ar întâmpla și altceva încă mai curios.

(Sfântul Ierarh Fotie, patriarhul Constantinopolului, Omilii, traducere de Laura Enache, în curs de apariţie la Editura Doxologia)