Am spus mai înainte că în temniţele bulgarilor, un „prieten” de-al lui Haralambie, în acel ceas de nevoie, l-a tratat aşa „cum se cuvine”.

Acest Atanasie, care în armată fusese subalternul lui Haralambie, de multe ori câştigase bunăvoinţă din partea lui. De loc era dintr-un sat din apropierea graniţei cu Bulgaria. Locuitorii lui erau pe atunci bulgarofoni. Pentru acest motiv locuitorii din împre­jurimi numeau ironic acest sat „Mica Sofia”.

După ocupaţie, Haralambie a aflat despre „priete­nul” său Atanasie că s-a întors în satul său, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Desigur, Haralambie l-ar fi putut da pe „prietenul” lui pe mâna justiţiei. Însă nici măcar prin minte nu i-a trecut acest lucru. Dar iată ce urmări a avut încercarea de la Dumnezeu sau, dacă vrei, poţi să o numeşti ispită din partea celui viclean sau, aşa cum spun mirenii, ceasul cel rău. Odată, pe când Haralambie mergea împreună cu fratele său cel mic, Cozma, pe drumul principal al Dramei – în acel timp locuia în Drama – a zărit pe cineva venind spre ei.

„Deodată l-am văzut pe fratele meu, povesteşte Cozma, că s-a oprit brusc şi s-a înroşit. Celălalt, ca şi cum ar fi fost orb, nu-şi dădea seama spre cine se îndrepta. Din curiozitate l-am întrebat: «Ce ţi s-a întâmplat, Haralambie?» Celălalt, când a auzit cuvin­tele mele, a ridicat privirea şi l-a văzut pe Haralambie în faţa lui. Atunci s-a întors fulgerător, alergând ca un nebun. Exact în acel moment, din lucrarea lui Dumnezeu, a apărut în faţa noastră un tânăr bine legat, Vasile. Era cel care fusese prizonier împreună cu Haralambie. Acesta atâta bătaie mâncase de la Atana­sie, încât l-ar fi omorât dacă l-ar fi prins.

Haralambie îi spuse în grabă: „Atanasie! Iată-l pe Atanasie! Este aici.” Vasile, de îndată ce a auzit numele lui, s-a aprins de mânie. „Unde-i? Încotro a mers? Arată-mi repede!” Dar Haralambie, deşi la început s-a tulburat, a preferat să-l mintă pe Vasile decât să se facă pricină de ucidere.

I-a arătat în direcţia opusă spunându-i: „Iată, pe aici a plecat.” După ce am rămas numai noi, l-am întrebat de ce a făcut aceasta, iar el mi-a explicat ce s-a întâmplat.

Aceasta a povestit-o Cozma, care fusese martor ocular. Cred că prin această faptă, Haralambie i-a urmat Marelui Dionisie al Eghinei. Acela a acoperit uciderea fratelui său, dar şi Haralambie a acoperit pe cel care încercase să-l omoare pe el însuşi şi pe mulți alţi nevinovaţi.

Iar Cozma a adăugat: „Dacă am fi vrut, l-am fi bătut şi noi singuri, fără Vasile. Dar lasă-l, sunt dator să-l iert pe fratele meu.”

La această măsură a nerăutăţii ajunsese deja Haralambie înainte de a deveni monah.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 40-42)