Văzând proiestoşii atoniţi că numele părintelui Nectarie se făcuse cunoscut în tot Muntele Athos, unii dintre ei s-au umplut de zavistie asupra lui. Deci, fiind chemat odată la hramul Mănăstirii Iviru, au venit şi câţiva protopsalţi de la Constantinopol, să vadă cine este acel aşa de vestit „Cucuzel Valahul”. Şi cânta Cuviosul Nectarie la strana stângă, iar grecii la strana dreaptă. Iar la sfârşitul privegherii de toată noaptea, pe când se cânta slavoslovia, protopsalţii greci n-au mai putut să cânte de oboseală şi au ieşit din biserică. Părintele Nectarie însă, fiind întărit de Maica Domnului, a cântat până dimineaţă la sfârşitul Liturghiei, încât pelerinii veniţi la hram se urcau pe ferestre din afară să-l asculte şi să-l vadă cântând. La urmă toţi proiestoşii au zis: 

– Cu adevărat nu este altul mai desăvârşit ca Nectarie Valahul. El este protopsalt şi dascăl al Sfântului Munte!

Pentru darul lui Dumnezeu care era în Cuviosul Nectarie, îl aveau la mare evlavie toţi proiestoşii şi călugării din Sfântul Munte şi îl numeau „Noul Cucuzel”, „protopsalt”, „dascăl” şi „musico- loghiotatos”, adică preaînvăţat în muzică, în tot Sfântul Munte. Şi nimeni nu îndrăznea a se numi cântăreţ desăvârşit până nu venea la părintele Nectarie să-l cerceteze. Dacă compunea cineva o cântare nouă, apoi întâi o aducea la părintele Nectarie ca să o vadă, şi, de zicea că este bună, o tipărea, iar de nu, o lepăda. Până la sfârşitul vieţii sale veneau oamenii din toate părţile, numai ca să-l audă cântând.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirii Sihăstria, p. 485)