Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Și au auzit acestea unii dintre fariseii care erau cu El și I-au zis: Oare și noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Dacă ați fi orbi, n-ați avea păcat. Dar acum ziceți: Noi vedem. De aceea, păcatul rămâne asupra voastră. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe ușă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, acela este fur și tâlhar. Iar cel ce intră pe ușă este păstorul oilor. Portarul deschide acestuia și oile ascultă de glasul lui, iar păstorul cheamă oile sale pe nume și le mână afară. Și, când scoate oile, merge înaintea lor și oile merg după el, căci cunosc glasul lui. Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. Această pildă le-a spus-o Iisus, dar ei n-au înțeles ce înseamnă cuvintele Lui. Deci, iarăși a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt ușa oilor. Toți câți au venit mai înainte de Mine sunt furi și tâlhari, dar oile nu i-au ascultat. Eu sunt ușa. Dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; și va intra și va ieși și pășune va afla. (Ioan 9, 39-41; 10, 1-9)

În numeroase pasaje din Sfintele Evanghelii se repetă faptul că Domnul nu a venit ca să judece. Însă vine „spre judecată”, așa cum scrie Evanghelistul Ioan în finalul capitolului al nouălea. Fiindcă Domnul este „spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri”, așa cum proorocise dreptul Simeon (Luca 2, 34), așa încât să se facă o diferență între cei care văd și cei care nu văd, deși nu ochii sunt cei ce fac distincția. Aceasta înseamnă că prin credința sau necredința în Fiul lui Dumnezeu, unii se vor ridica și alții vor cădea, adică unii vor vedea cele duhovnicești, în timp ce alții vor fi orbi sau vor ajunge la orbire. Paradoxal, cei care afirmă că văd, de fapt sunt orbi, deoarece păcatul rămâne asupra lor. Această sintagmă e o atenționare care se referă la mulți dintre noi, cei de azi, care considerăm că am cunoscut dreptatea și adevărul, ba ne mai și lăudăm că am fi singurii văzători în cele duhovnicești, în cele ale credinței, proprietarii adevărului. Spunând aceasta cu vădită satisfacție, riscăm să fim chiar noi orbii, fiindcă descoperirea lui Dumnezeu și lauda de sine nu pot să stea împreună. 

Textul din joia a cincea după Paști continuă cu primele versete din al nouălea capitol de la Ioan, unde Domnul vorbește despre Bunul Păstor, care se distinge de cei care sunt păstori falși sau mai precis „furi și tâlhari”. Blândul păstor intră în staulul oilor, așa cum e normal, pe ușă, în timp ce hoții și tâlharii, care se dau drept păstori, își dau arama pe față sărind gardul. Domnul vrea să spună prin aceasta că adevăratul păstor de suflete nu caută să câștige adepți pe căi necinstite, prin ocolișuri și având scopuri ascunse, ci îi cheamă pe oameni în mod direct, intrând pe ușă, iar ușa este Hristos. Orice așa-zis călăuzitor duhovnicesc care în loc să-L descopere pe Hristos oamenilor, se descoperă pe sine sau se pune pe sine pe primul loc, devenit el „mântuitor” în locul Domnului, acela e vădit de Iisus drept fals păstor. 

Slujitor al Domnului este așadar cel care Îl descoperă credincioșilor pe Dumnezeu. Pe lângă aceasta, se mai întâmplă un lucru extraordinar în această relație, anume că oile cunosc pe păstorul cel adevărat, după glasul său. Iar el conduce oile și nu le mână cu toiagul din urmă. Prin contrast, străinul chiar și dacă se chinuie să meargă înaintea oilor, acestea nu îl ascultă, iar dacă le mână cu forța, se descoperă singur că nu e păstor adevărat. Aceasta arată că în cele duhovnicești, părintele care devine el însuși exemplu pe calea către grădina Domnului, care este el primul în a săvârși faptele creștinești, acela e recunoscut de creștini ca adevărat părinte. Glasul lui e simțit de creștini drept unul autentic, prin care află voia lui Hristos. Prin opoziție, învățătorul fals dă îndemnuri pe care el însuși nu le ține, de aceea nu poate să stea în fruntea turmei, iar turma îi simte mersul, precum și glasul neautentic. 

Aceste cuvinte fiind spuse de Domnul în pildă, cei care L-au ascultat nu au înțeles tâlcul. Însă Domnul voia să le descopere vederea duhului, să îi scoată din orbirea sufletească și să îi scoată de la apriga judecată ce avea să vină. Iisus S-a numit pe Sine în cuvântările de mai înainte: „Lumina lumii” (Ioan 8, 12), „Pâinea care se coboară din cer” (Ioan 6, 50), Izvorul care dă „apa cea vie” (Ioan 4, 14). De acestea făcându-ne părtași, avem viața veșnică. În Evanghelia acestei zile Se descoperă drept „Ușa” prin care dacă va intra cineva, se va mântui. Ușa e simbolul deschiderii. Nu e importantă atât ca obiect în sine, cât pentru ceea ce reprezintă: trecere între două spații, între înăuntru și afară. Calea noastră către pășunea mântuitoare trece neapărat prin această ușă; orice cale care ne promite raiul sărind peste gard, adică evitând încercările vieții – deși știm bine că în încercări Îl avem alături pe Domnul – este o cale falsă. De aceea, cuvântarea despre Păstorul cel bun este un îndemn spre prudență atunci când auzim de tot felul de călăuze ce oferă ademenitor alternative facile la obținerea fericirii veșnice. Calea Bisericii este singura rânduită de Stăpânul nostru Iisus Hristos, fie că e ușoară sau grea, după cum o simte fiecare. Celelalte căi, nu că sunt inexistente, nu că sunt imposibile, dar neavând călăuză, ne pot face prăzi ușoare răpitorilor de toate felurile. Iar riscurile sunt adeseori tentante, dar rareori de dorit.