Ceea ce s-a întâmplat cu păzitorul de capre, s-a petrecut şi cu un morar vecin, care-şi lasă vacile să pască mereu pe ogoarele metocului nostru. Era un om sălbatic – Maica Domnului să ne păzească! – şi nu ţinea seama de nimic din ceea ce-i spuneam. Adeseori îmi zicea că va veni într-o noapte ca să mă lichideze. Atunci i-am răspuns şi eu:

– Bine, o să ai de-a face şi tu cu Sfântul, pentru că m-ai supărat peste măsură.

Şi – o, minune! – nu a trecut multă vreme şi într-o zi, pe când copilul lui se juca cu alţi copii lângă râu, aceia l-au îmbrâncit, a căzut în apă şi s-a înecat. Toţi s-au mirat şi au socotit că aceasta este pedeapsa Sfântului Ioan. Şi văcarul a înţeles aceasta şi după puţină vreme a venit ca o pisică plouată, zdrobit sufleteşte, ca să-mi ceară iertare.

– Dumnezeu să te ierte!, i-am spus. Dar mergi şi la Sfântul ca să te ierte şi el, pentru că ne-ai supărat mult.

Acestea mi s-au întâmplat în anul 1919, la doi ani după istoria pe care am avut-o cu pastorul de capre.

(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 107-108)