Valeriu Gafencu s-a născut la 21 ianuarie 1921, în familia patriotului român Vasile Gafencu din Sângereii Basarabiei românești, județul Lăpușna. Ca deputat în Sfatul Țării, Vasile Gafencu votase în 1918 pentru Unirea Basarabiei cu Patria mamă, împotriva bolșevismului tot mai amenințător și abia trecutei ocupații rusești. Pentru această faptă, la ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice în vara anului 1940, bătrânul Gafencu avea să fie deportat în Siberia, de unde nu s-a mai întors. Încă din perioada când era elev la Liceul „Ion Creangă” din Bălți, tânărul Valeriu este reținut de autoritățile statului și judecat în 1939, dar achitat. Pentru că simpatizase cu Mișcarea legionară, fusese acuzat că ar fi strâns un „ajutor legionar” după interzicerea partidelor politice.

În fapt, tânărul Gafencu îl ajutase cu bani, în mai multe rânduri, pe un coleg, bolnav de scarlatină. Mai apoi, acest episod avea să fie contabilizat de către organele de represiune comuniste în cheie ideologică. În vara anului 1940, la ocuparea Basarabiei de către sovietici, el și familia sa se refugiază în teritoriul liber, la Iași. Tatăl său rămâne sub ocupație, în speranța apropiatei eliberări de sub cizma rusească. În toamna aceluiași an, Valeriu se înscrie la Facultatea de Drept din Iași. Intră în „Frățiile de Cruce”, dar nu știm în ce a constat militantismul său politic. Pe 19 ianuarie 1941, ajunge șef al „Frățiilor de Cruce” din Iași. În zilele rebeliunii, sub presiunea evenimentelor, Gafencu s-a deplasat la Liceul de băieți „Mihail Kogâlniceanu” și „a ordonat suspendarea cursurilor pentru o oră”, în scopul ținerii unui discurs, cum la fel a procedat la Liceul de fete „Oltea Doamna”, aici în înțelegere cu profesoarele. A fost arestat la 23 martie 1941. Prin Sentința nr. 485 din 25 mai 1941 a Tribunalului Militar al Corpului IV Armată Iași, a fost condamnat la 3 luni închisoare corecțională, pentru că i-ar fi instigat pe elevi la grevă de protest față de guvern și de solidarizare cu legionarii răsculați în București. Pentru că pedeapsa a părut prea ușoară unei justiții care opera la comandă politică, prin Sentința nr. 2374/1941 a Curții Marțiale Iași, Valeriu Gafencu a fost condamnat la 25 ani muncă silnică, sub culpa de „crimă de uneltire”. A fost trimis la Aiud. Gafencu s-a atașat acelui grup format din legionari care înțeleseseră eșecul Mișcării și considerau că singura cale este cea spirituală, de refacere sufletească în duhul Bisericii, fără nici o amprentă ideologică, fără fanatisme de ordin politic. Din grup făceau parte: Marian Traian, Traian Trifan, Anghel Papacioc, Vasile Serghie, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Marin Naidim și alții. Erau considerați mistici, iar din acest motiv mai periculoși decât aceia care așteptau o apropiată răsturnare de situație politică. Studentul Gafencu se dovedește un aprig căutător al Teologiei, citind: Dogmatica și Apologetica, Arheologia biblică, Simbolica, Mistica, Ascetica, din operele Sfinților Părinți, practică rugăciunea, mai ales alături de mult-râvnitorul Anghel Papacioc, se îmbogățește duhovnicește ca într-o veritabilă academie spirituală. La sfârșitul războiului, Gafencu, alături de alți confrați de suferință, lucrează la fermele arendate de conducerea închisorii de la Galda de Jos, apoi Unirea, din zona Blaj-Teiuș. I se propune să evadeze, chiar să plece din țară, dar refuză. În această perioadă Gafencu s-ar fi întâlnit cu duhovnicul Arsenie Boca din mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus. În acest fel ajunge să se bucure spiritual din lectura Filocaliei. Poartă corespondență cu familia, din care răzbate convingerea sa religioasă dezbrăcată de orice ideologie: „Azi sunt fericit! Prin Hristos iubesc pe toți. Este o cale atât de greu înțeleasă și acceptată de oameni, dar sunt convins că ea este singura care duce spre Fericire. Și dacă privesc la viața mea, o mărturisesc deschis, regret din toată inima păcatele și greșelile săvârșite, dar sunt fericit că Dumnezeu, cu darurile lui minunate, mi-a luminat calea, întărindu-mi credința spre desăvârșirea iubirii și spre arătarea scânteii de adevăr, ce ne-a fost sădită în inimă. Iar dacă-mi văd viitorul, îl văd luminos cu sufletul și mintea luminată de adevăr. [...] Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutați de o realizați. Nu vă uitați la felul cum înțelege și trăiește lumea viața. Voi aveți un îndreptar de viață – calea creștină – și după acest îndreptar călăuziți-vă pașii”. După o scurtă perioadă de revenire în penitenciarul din Aiud, în 1948 este mutat la Pitești. Închisoarea era destinată acum reeducării prin tortură a tinerilor condamnați de regimul comunist. La Pitești, între episoadele de tratament al reeducatorilor, Gafencu era lumină pentru cei care rezistau: „Am văzut cum la acest om, pe măsură ce puterile fizice îl părăseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica de pe pat, dar care nu înceta să ne tălmăcească din tâlcurile evanghelice. Se eteriza pur și simplu, sleindu-se în același timp fizic. [...] În aceste momente cutremurătoare el nu contenea să zâmbească discret, cu ochii închiși, pentru că nu mai avea puterea să-i deschidă. [...] Conștient de ceea ce se petrecea cu el, după miezul nopții ne-a șoptit: «-Sunt fericit, mă duc la Dumnezeu. Rugați-vă împreună cu mine, pentru sufletul meu și al vostru». [...] Nu eram pregătiți pentru acest drum. Ne simțeam zdruncinați, neputincioși, părăsiți. Doar el arbora același zâmbet odihnitor, el, pe care mai târziu Steinhardt l-a numit, într-un mod fericit «sfântul închisorilor»”. Gafencu nu a murit în neprimitoarea temniță a Piteștiului. Din cauza TBC-ului pe care îl contractase, împreună cu alți frați de suferință, după un scurt popas în „spitalul-penitenciar” de la Văcărești, în februarie 1950 este mutat la Tg. Ocna. Am spune astăzi că mai era nevoie de un puternic reper de spiritualitate în temniță, precum Gafencu, deoarece mutat la Tg. Ocna el avea să fie stâlpul moral pentru cei supuși la o nouă reeducare, prin șantajul cu medicamentul salvator, streptomicina. Gafencu se mărturisește și se cuminecă cu Trupul și Sângele Mântuitorului periodic din mâinile preoților Gherasim Iscu, Viorel Todea și Varlaam Lica.

Totodată, continuă să fie un far de spiritualitate și întărire sufletească pentru toți cei supuși reeducării orchestrate de instrumentele Securității. Gestul suprem al lui Gafencu în temnița de la Tg. Ocna a fost desigur acela de a oferi streptomicina sa pastorului evreu Richard Wurmbrand, episod care a rămas inevitabil în conștiința și în memoria de netăgăduit a deținuților politici din perioada comunistă. Este gestul mărturisit și popularizat mai apoi atât de Wurmbrand, cât și de către cei care l-au cunoscut personal pe Gafencu la Tg. Ocna. Pe scurt, Gafencu a oferit medicamentul salvator pe care îl primise de la un alt frate de suferință, care l-a rândul său l-a oferit pastorului evreu, fost cominternist și convertit la o confesiune prin care se dorea evanghelizarea evreilor. Gafencu a murit, iar Wurmbrand a supraviețuit, popularizând, alături de ceilalți supraviețuitori ai reeducării de la Tg. Ocna, aceste fapte memorabile, comparabile cu persecuția păgână din primele secole creștine. Dar a venit și ziua de 18 februarie 1952. Cu puțin înainte de trecerea la cele veșnice, conform amintirilor prietenului său, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu a spus: „În primul rând, gândul și sufletul meu se închină Domnului. Mulțumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-l urmați, să-L slăviți și să-L slujiți. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo, de unde mă voi afla, mă voi ruga pentru voi și voi fi alături de voi. Veți avea multe necazuri. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe toți vrăjmașii. Îndrăzniți și rugați-vă! Păziți neschimbat Adevărul, dar să ocoliți fanatismul. Nebunia credinței este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă și profund umană. Să-i iubiți și să-i slujiți pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci dușmani prădalnici caută să-i înșele. Ateismul va fi învins, dar să fiți atenți cu ce va fi înlocuit!”.

(Pr. Nicolae Cătălin Luchian, Adrian Nicolae Petcu, Clerici şi mireni mărturisitori din Arhiepiscopia Iaşilor, în închisorile comuniste (1945-1964), Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 73-76)