În ţinutul Arcadia, la hotar cu Messinia, în regiunea Megalopolis, se află satul Vasta. Aici în sat este o bisericuţă cu numele sfintei din ţinut – Teodora, preacuvioasa muceniţă –, care se sărbăto­reşte la 11 septembrie.

Această barcă a credinţei este unică în toată lumea. O astfel de bisericuţă nici nu a existat, nici nu va mai exista. Este cu totul o minune care zdro­beşte necredinţa. Deasupra acestui lăcaş sfânt, în mod cu totul miraculos şi inexplicabil, au crescut şaptesprezece copaci, o specie de stejari şi arţari, fiecare din ei depăşind zece metri. Cu toată greutatea lor şi în ciuda bătăii vânturilor stau drepţi, în picioare, acolo pe un acoperiş care s-a făcut în ur­mă cu zece secole. Demn de uimire este faptul că în interiorul acoperişului nu se disting rădăcinile lor.

Notează un pelerin cucernic: „Cum s-au să­dit, au crescut şi se susţin aceşti copaci pe un acoperiş din veacul al X-lea? Cum poate sta atâta greutate acolo sus? Cum se poate, când bat vânturi puternice, când forţele naturii se înteţesc, să nu se prăbuşească, ci să stea acolo semeţ ca un mănunchi de flori? Cum ajungi şi îi zăreşti de departe, buzele tale rostesc: «Mare eşti Doamne şi minunate: lucrurile Tale!»”.

Iar de sub bisericuţă curge apă. O apă lim­pede, care a ţâşnit miraculos din pământul pietros. O apă binecuvântată, care rămâne curată precum aghiazma.

Copaci, biserică, izvor se află pe locul în care a fost înjunghiată pe nedrept Cuvioasa Teodora, victimă a unei grele calomnii. Şi amintesc de ulti­mele cuvinte rugătoare ale sfintei, dinaintea marti­riului ei: „Dumnezeul meu şi Doamne al meu! Trupul meu să se facă biserică, sângele meu să se prefacă-n râu, iar părul meu să se facă copaci”.

(Arhimandritul Daniil Gouvalis, Minunea credinţei, Editura Bunavestire, p. 163-166)