Minunea Sfântului Teofil și hrănirea pelerinilor flămânzi

 

Ucenicul a înşfăcat ceaunul cu bucurie şi cu teamă şi a început să toarne în străchinele de drum ale închinătorilor. Dar o, minune! Oricât ar fi turnat, terciul nu se împuţina. Toţi fuseseră hrăniţi, îndestulaţi, iar ceaunul era parcă plin. Şi aşa cum au fost înmulţite pâinile în pustie pentru a ajunge la o mulţime de popor, aşa şi acum a fost înmulţită hrana prin rugăciunile Fericitului.

Nu mai puţin vrednică de minunare este şi următoarea povestire a ucenicului Pantelimon.

Lucrurile s-au întâmplat în mai 1853, adică la o jumătate de an înainte de moartea Fericitului Teofil. Stareţul trăia pe atunci în sihăstria Goloseev.

- Pantelimoane, i-a zis odată, după prânz, ucenicului, să mergem în pădure să ne rugăm lui Dumnezeu!

Au mers. Au umblat prin pădure până ce-au istovit. Fericitul Teofil citea pe drum Evanghelia, cânta psalmi şi împletea ciorapi, iar ucenicul tăia cu secera iarba şi o vâra într-o plasă de sfoară, pentru a hrăni, la întoarcerea acasă, tăuraşul. Când a venit seara şi soarele a început să apună, drumeţii au plecat spre casă. Trecând pe lângă locul unde unde este acum Sihăstria Preobrajenski, stareţul s-a oprit, zicând:

- Auzi, Pantelimoane, să ne aşezăm pe dâmb şi să ne uităm la sfânta Lavră.

Ucenicul obosit atâta aştepta şi, întinzându-se pe iarbă plin de mulţumire, a prins să moţăie. Fericitul a scos o bucăţică de gheaţă, a topit-o în apă şi, adăugând puţină miere, a început să-şi

întărească puterile sleite. A trecut jumătate de ceas. Fericitul a strigat :

- Pantelimoane! Vin drumeţi... Fugi de-i cheamă!

Ucenicul s-a trezit şi a văzut pe drum o ceată de închinători pe care i-a chemat să vină la Fericit.

- Dumnezeu să vă ajute!, i-a întâmpinat Fericitul.

- Mulţumim, batiuşca, au răspuns mujicii.

- Pesemne că n-aţi mâncat nimic!

- De unde, batiuşca. Am mâncat apă cu posmagi, dar mâncare caldă n-am pus în gură de o săptămână întreagă...

- Nu-i nimic. Şedeţi, mai staţi puţin de vorbă. Maica Domnului ne va hrăni pe toţi îndată!

Apoi a scos din coş un ceaun de tuci, a săpat cu cuţitaşul o groapă mică în pământ şi l-a trimis pe ucenic să adune vreascuri.

- Vreascuri? Da’ ce faceţi cu ele, batiuşca?, întrebă uimit ucenicul ştiind că n-are ce să pună pe foc.

- Tontule! O să fierbem păsat... Nu vezi că trebuie să dăm mâncare la închinători?

Vreascurile au fost aduse, dar nu aveau cu ce aprinde focul.

- Ei, poftim necaz, spuse cu supărare Pantelimon. Nu-i foc, batiuşca.

- Dar Dumnezeu?!, a răspuns Fericitul cu încredinţare. Şi înălţându-şi ochii spre cer, începu să se roage: Doamne! Înaintea Ta merge focul şi fulgerele Tale luminează lumea. Ci ascultă Doamne glasul rugăciunii mele, când strig către Tine, când ridic mâinile mele spre Biserica Ta cea Sfantă. Auzi-mă: să mănânce săracii şi să se sature şi să laude numele Tău cel prea bun!

Spunând acestea, a făcut o metanie mare către răsărit şi a blagoslovit ceaunul:

- În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh...

Dar numai ce a rostit aceste cuvinte, că sub ceaun s-a ridicat un firicel cenuşiu de fum şi vreascurile s-au aprins cu flacăra strălucitoare. Văzând minunea, Pantelimon vroia s-o rupă la fugă, dar Fericitul i-a poruncit să rupă iarbă şi s-o arunce în ceaun. El a pus câteva pietricele luate din coş şi o bucăţică de gheaţă. Când totul a început să fiarbă, fericitul, fără a opri rugăciunea, a mai binecuvântat o dată ceaunul şi a amestecat:

- Ei, acum gustă!, a rostit el întorcându-se spre ucenic.

Pantelimon a luat puţin pe vârful lingurii şi a lins neîncrezător; apoi a mai luat o dată şi a gustat o lingură întreagă.

- Batiuşca! Păi, e terci de griş..., a strigat în culmea uluirii.

- Da’ toarnă oaspeţilor mai iute, că se răceşte.

Ucenicul a înşfăcat ceaunul cu bucurie şi cu teamă, şi a început să toarne în strachinele de drum ale închinătorilor. Dar o, minune! Oricât ar fi turnat, terciul nu se împuţina. Toţi fuseseră hrăniţi, îndestulaţi, iar ceaunul era parcă plin. Şi aşa cum au fost înmulţite pâinile în pustie pentru a ajunge la o mulţime de popor (Matei 14,19-20), aşa şi acum a fost înmulţită hrana prin rugăciunile Fericitului...

- Ei, acum rămâneţi cu Dumnezeu, a grăit fericitul către pelerini, după ce aceştia au terminat de mâncat. Mergeţi în Sfânta Lavră şi rugaţi-vă pentru toţi...

Mujicii au pornit la drum şi când au ajuns la Lavră au început cu bucurie şi cu teamă să povestească tuturor despre minunea la care fuseseră martori. Mare este Dumnezeul nostru, Care a deschis porţile Cerului, a plouat mană şi a trimis mâncare până la saţ, şi au mâncat şi s-au săturat. Căci tot ce veţi cere cu credinţă, rugându-vă veţi primi.

(Vladimir Znosko, Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos. Viaţa şi Acatistul, ediția a doua, revizuită, Editura Egumenița, Galați, pp. 134-137)

De la același autor

Ultimele din categorie