La Dumnezeu nu exista tăgăduială. Ori crezi, ori nu. Lecția asta a trebuit să o învăț eu, o tânără mamă, care, mândră de ceea ce „dețineam”, uitam să-mi plec genunchii spre smerenie și rugăciune ci, cel mai des, mi-i plecam spre a curăța spațiul din casa străbătută zilnic de-a bușilea de pruncul meu, George. Când spun „dețineam”, mă refer la partea aceea de mândrie fudulă de a avea acest copil, al meu, cel mai bun, cel mai frumos, cel mai deștept, cel cu care mă lăudam peste tot și tuturor.

Citeam cărți de parenting, mă autoeducam, pentru a-i putea oferi lui ceva mai bun decât am primit eu și chiar decât eram eu. Îmi doream să cresc un copil cu stimă de sine ridicată, un copil vesel, empatic, cu caracter puternic dar și sensibil la nevoile celorlați. Aveam să aflu că nu era suficient! Avea 11 luni și câteva zile. Nouă ne era deja gândul la ce petrecere vom face pentru prima lui aniversare, la cum va arăta tortul, la invitații pe care îi va avea etc.

Brusc, copilul nostru care nu fusese niciodată bolnav până atunci, care a trecut cu ușurintă peste colici, peste ieșirea primilor dinți etc, începe să facă febră, mereu peste 39 de grade, febră ce părea că nu vrea să mai scadă. După două zile în care l-am tratat cum am crezut că știu mai bine, ne-am gândit c-ar trebui văzut de un medic. Știindu-l pe George un bebe puternic și foarte sănătos, d-na pediatră, îngrijorată și ea, ne-a sfătuit să-i facem un set de analize pentru a putea depista cauza febrei. Negăsind un laborator medical care să-i poată lua sânge unui copil așa micuț, am fost sfătuiți să mergem cu el la Urgențe unde vom primi ajutor specializat în Pediatrie. Eram optimiști și eram siguri că este vorba de ceva minor care va trece imediat. Ceea ce a urmat, însă, a fost cu mult peste puterile noastre de înțelegere.

Ajunși la urgențe și după un anumit timp de așteptare, am fost preluați de un doctor pediatru care, după ce l-a consultat pe George, a decis să-i facă imediat un set de analize de sânge. Problema era că, după multe încercări eșuate, nimeni nu reușea să-i găsească o venă. În încercarea de a-i găsi vena cea bună, a fost înțepat în mâini, în picioare și chiar și în cap, vena de pe fruntea lui mică fiind singura care era vizibilă atunci când copilul nostru se zbătea. George plângea, nu știa și nu înțelegea ce i se întâmplă. Noi plângeam împreună cu el și-l asiguram totodată că suntem lângă el, că este cel mai iubit copil din lume și că vom merge imediat acasă, în coconul nostru cald, plin de iubire. Doar că, de data asta, nu s-a întâmplat cum ne-am fi dorit și, în locul analizelor perfecte pe care ar fi trebuit să le aibă un copil de vârsta lui George, au venit altele, șocante, grave, care prevesteau oarecum ceea ce va urma.

Internați fiind, s-a început un tratament cu antibiotice la care corpul lui micuț nu reacționa. Zilnic i se luau probe de sânge, ale căror rezultate veneau tot mai îngrijorătoare. Chinul prin care trecea el era insuportabil. Aceeași problemă cu venele aproape invizibile, înțepături fără succes și dureroase, groaza din ochiii lui George atunci când vedea intrând în salon oricine care era îmbrăcat în halat. Iar eu… neputincioasă cum nu mai fusesem niciodată. Leucocitele lui George refuzau să răspundă tratamentului cu antibiotice, creșteau în număr și nu-și îndeplineau corect funcțiile. Globulele roșii erau, pe de altă parte, foarte scăzute, ceea ce provoca o anemie severă. Doctorii ne răspundeau cu: „Nu știm încă ce poate fi. Trebuie să așteptăm!”, privindu-ne cu compasiune și, parcă, temători, și ei, de răspunsul ce-ar fi trebui să ni-l dea, o dată descoperirea bolii de care ar fi suferit George.

Plângeam zi și noapte. Noi, părinții, bunicii, nașii și cei apropiați. Copilul nostru minunat suferea și nu înțelegeam de ce trebuie să treacă prin asta. Ne puneam întrebări, ne culpabilizam convinși fiind totodată că acestea toate sunt consecințele păcatelor noastre cele multe. Dar aveam să primim răspunsul la plânsul nostru: rugăciunea! Am reînvățat să mă rog cu smerenie, cu umilință, și, cel mai important, cu lacrimi. Mi-am încredințat copilul Maicii Domnului, Sfântului Gheorghe și Sfântului Nectarie. Mă rugam să se facă după mila Domnului celui bun. Mă rugam, apoi, să primesc înțelepciunea de care aveam nevoie pentru a putea înțelege căile Domnului, pentru a face ascultare, pentru a fi smerită… Pentru a înțelege că nu posed copilul acesta care-mi plângea în brațe deși voi da răspuns la judecată pentru creșterea și educarea lui.

Trecuse o săptămână și starea de sănătate a lui George nu se schimbase. Trăiam o agonie și singurul lucru care mă mai trăgea la mal era rugăciunea. Duminică, dis de dimineață, cum deschid ochii, văd la fereastra salonului un porumbel. Pentru că nu cred în coincidențe ci, atunci mai mult ca oricând, în divinitate, am simțit cum Dumnezeu și-a trimis unul din mesagerii lui angelici să ne vegheze și, totodată, să mă asigure că George va fi bine. Simțeam, de asemenea că însuși Sfântul Nectarie, căruia îi încredințasem pruncul meu, venise la geam, chemat fiind prin rugăciune. Toată ziua aceea a fost minunată. George a mâncat mai bine, ne-am jucat și am râs mult.

Următoarea zi a început cu obișnuita recoltare de sânge. Asistenta fusese foarte rapidă și, totodată, foarte caldă cu George, care, nici nu a băgat de seamă când s-a întâmplat totul. Eram sigură că analizele lui vor fi bune. Credeam atât de mult în porumbelul acela care venise la geamul nostru cu o zi înainte încât i-am promis Sfântului Ierarh Nectarie că, dacă analizele lui George vor ieși bune, următorul nostru copil va fi numit și botezat după el. La câteva ore după recoltare, intră în salon medicul hematolog împreună cu alte câteva asistente și studente aflate în practică și, parcă, i se putea citi pe față fericirea și uimirea.

George se făcuse bine! Globulele din sânge erau în număr corect, febra dispăruse, și, după un control de rutină, tensiune, temperatură, respirație, s-a decis ca în următoarea zi să fim externați cu condiția să revenim lunar la control. Nu voi uita niciodată cuvintele medicului hematolog care, înainte de a ne da vestea cea bună, a spus uimit: „Nu știu dacă sunteți credincioși, dar credem că aceasta este o minune”, ei nemaiavând un asemenea caz niciodată. Revenind la control, s-a decis ca toate componentele sângelui să fie controlate pentru a se da seama, nu de cauza îmbolnăvirii lui George ci, de cauza însănătoșirii atât de bruște a lui. Fiecare rezultat venit, al fiecărei componente în parte, era în parametri normali.

Astăzi, cu mila lui Dumnezeu, ținem în brațe doi prunci. Pe George, de 2 ani, 11 luni și câteva zile și pe Nectarie, de 3 luni. Acum doi ani ieșeam din spital cu George perfect sănătos, conștienți fiind de minunea cu care am fost miluiți, iar anul acesta, în exact aceeași perioadă, urmează să-l creștinăm pe Nectarie, pruncul promis și încredințat Sfântului Ierarh Nectarie. Dăm slavă lui Dumnezeu și-l cinstim pe El împreună cu Maica Domnului, cu Sfântul Gheorghe, Sfântul Ierarh Nectarie și Sfânta Parascheva de la Iași care s-au rugat pentru ca pruncul nostru să fie acum sănătos și vesel, lângă familia lui și toți cei care îl iubesc.

(Mărturie trimisă pe adresa redacției de Paula N, octombrie 2021).