Sfântul Ioan Botezătorul și minunea stâlpului de foc
Într-o zi din luna martie a anului 1934 stăteam la fereastra de la strana stânga şi priveam afară, spre locul unde este icoană. Deodată, am auzit un glas zicând: „Când o să aduci scăunelul?”.
În prima parte a lunii mai a anului 1940, monahul Hrisant, în timp ce se afla la bolniţa mănăstirii, iar eu aveam grijă de el, mi-a povestit următoarea întâmplare legată de construirea proschinitarului Sfântului Ioan Botezătorul.
– Știi când a fost construit proschinitarul icoanei Sfântului Ioan Botezătorul, care se află în apropierea stâncii?
– Nu, i-am răspuns. Atâta ştiu: că l-ai făcut Cuvioşia Ta şi mă minunez cum ai reuşit să-l faci atât de bine şi la măsura icoanei.
– Da, dar acesta a fost tot o minune a Sfântului Ioan Botezătorul, deoarece, cum ar fost cu putinţă să-l fac eu aşa cum îl vezi, exact la măsură, de vreme ce niciodată nu am făcut ceva asemănător şi mai ales într-o perioadă când părăsisem ascultarea de aşa-zis tâmplar? Însă, ascultă ca să înţelegi!
Într-o zi din luna martie a anului 1934 stăteam la fereastra de la strana stânga şi priveam afară, spre locul unde este icoană. Deodată, am auzit un glas zicând: „Când o să aduci scăunelul?”. Am rămas uimit şi mă întrebam de unde a venit acel glas şi cine a strigat. Am tăcut şi nu am spus nimănui nimic. După ce s-au scurs vreo zece zile, trecând prin fața aceluiaşi loc, unde se află icoana, şi îndreptându-mă spre arhondaric, am auzit iarăşi acelaşi glas spunându-mi: „Când o să aduci scăunelul?”. Am bănuit că este ascuns în prescurarie (prescurăria se află exact alături de proschinitarul despre care este vorba) vreun monah căruia îi arde de glume. Îndată m-am întors ca să văd cine este cel care face glume cu mine. Am intrat în pridvorul bisericii şi am cercetat cu de amănuntul, dar nu era nimeni. Nici de data aceasta nu am spus nimic nimănui, însă gândul mă chinuia: „Al cui e glasul acesta? De ce se aude?”.
După ce a trecut mai mult de o lună, într-o după-amiază, în timp ce în biserică începuse Vecernia, tocmai mă aflam la poarta mănăstirii şi pornisem spre biserică, dar prin partea de nord a ei, adică prin faţa proschinitarului când, deodată, am auzit iarăşi acelaşi glas. Din nou, însă, am crezut că vreun monah ascuns face glume cu mine. A doua zi, după terminarea Utreniei, am mers la chilie să mă odihnesc puţin. Am adormit câteva clipe şi în somn am auzit acelaşi glas: „Când o să-mi aduci scăunelul de care ţi-am spus?”. M-am trezit îndată şi mă gândeam: „Cine a venit la ora asta în chilia mea? Mi se pare ceva ciudat. Trebuie să-i spun duhovnicului”.
Şi, ca să nu mai lungesc vorba, iubitul meu, am mers la duhovnic care, după spovedanie, m-a întrebat:
– Nu cumva ai făgăduit cândva Sfântului Ioan să-i faci ceva? Ia gândeşte-te bine, poate îţi aduci aminte!
După ce m-am gândit destulă vreme, o, minune!, mi-am adus aminte că mai înainte cu mai bine de zece ani, trecând odată şi închinându-mă la icoana Sfântului Ioan, cu simplitate şi aproape fără să mă gândesc, am spus: „Ei, Sfinte Ioane, dacă vrei, învredniceşte-mă să-ţi fac un proschinitar de lemn pentru icoana ta!”. Între timp, am lăsat şi tâmplăria şi tesla şi fierăstrăul; le-am împrăştiat pe toate.
După ce duhovnicul a auzit această făgăduinţă pe care o făcusem fără să-mi dau seama, mi-a spus:
– Vezi că Sfântul Ioan îţi cere să-ţi împlineşti făgăduinţă? Îngrijeşte-te să faci cum poţi proschinitarul şi Sfântul Ioan te va ajuta!
Auzind acestea, am îngheţat. Socoteam că este ceva cu neputinţă de realizat. De unde să încep? Era nevoie de lemn bun, de scule, de bani, şi mi se părea că e imposibil să fac rost de toate acestea. Însă cuviosul meu stareţ, bătrânul Dositei, m-a încurajat mult spre această lucrare, dându-mi bani, scule şi binecuvântarea sa. Aşadar, nu mai aveam motiv să şovăi, ci trebuia să mă apuc de lucru.
Şi astfel, iubitul meu, încet-incet, fără să ştie nimeni, lucram ori de câte ori mi se dădea ocazia şi, cu ajutorul Sfântului Ioan, am dus la bun sfârşit lucrarea. În ajunul hramului, la 23 iunie 1937, am chemat câţiva fraţi, am adus proschinitarul şi l-am aşezat aşa cum se vede acum. Toţi cei care îl vedeau, spuneau că planul a fost făcut la Sfânta Ana. Nimeni nu credea că lucrarea este în întregime a mea. Aveau şi puţină dreptate, pentru că nici eu nu credeam că ar fi putut ieşi ceva atât de bine. Se vedea limpede minunea Sfântului Ioan Botezătorul, părinte Lazăre.
– Da, te cred, i-am spus. Nu încape nicio îndoială că Sfântul Ioan a lucrat împreună cu tine şi te-a luminat să-l faci, căci a ieşit atât de frumos. Cu mijlocirile lui, fie ca să ne învrednicim de Împărăţia Cerurilor. Amin.
(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 143-148)
Minunea descoperirii moaștelor Sfintei Ecaterina
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro