Predică la Duminica a XXXIV-a după Rusalii - a fiului risipitor - Sfântul Nicolae Velimirovici

În pilda Fiului Risipitor Domnul ne zugrăveşte adevărata dra­goste dumnezeiască în culori atât de vii încât ele ne strălucesc cum străluceşte înaintea ochilor lumea când, după întunericul nopţii, răsare soarele. Trecerea a două mii de ani nu a şters cu nimic aces­ta strălucire şi ea nu se va ştege niciodată câtă vreme vor fi oameni pe pământ şi dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotrivă, cu cât mai mult se păcătoşeşte omul, cu atât mai vii sunt culorile zu­grăvelii acesteia.

Nesfârşita iubire de oameni a lui Dumnezeu se vede din răbda­rea Lui cea mare, din iertarea Lui cea mare, din bucuria Lui cea mare. Asemenea dragoste îşi poate găsi o asemănare pe pământ doar în dragostea de mamă. Cine are mai mare răbdare decât o mamă ? Cine iartă mai mult decât o mamă ? Cine se bucură mai mult pentru întoarcerea unui păcătos decât o mamă când copilul ei e cuminte ? De la întemeierea lumii, dragostea de mamă a fost în­trecută numai de dragostea Domnului nostru pentru neamul ome­nesc. Răbdarea L-a dus la pătimirea pe cruce. încă şi de acolo I-a picurat de pe buze iertarea. Bucuria pentru păcătoşii întorşi la că­inţă i-a luminat pătimitorul suflet dealungul întregii Sale vieţi pe pământ. Numai dragostea dumnezeiască o întrece pe cea de ma­mă. Doar Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât ne iubeşte mama. El singur ne iartă mai mult ca ea, El singur se bucură mai mult de­cât ea când ne schimbăm în bine.

Cine nu ne rabdă când păcătuim, acela nu ne iubeşte. Nu ne iu­beşte nici cel care nu ne iartă atunci când ne pare rău că am greşit. Dar cel mai puţin ne iubeşte cine nu se bucură de schimbarea noastră în bine.

Răbdarea, iertarea şi bucuria sunt cele trei mari însuşiri ale iubi­rii dumnezeieşti. După ele se cunoaşte adevărata iubire — dacă se poate vorbi de adevărată iubire în afară de iubirea dumnezeiască. Fără acestea trei, dragostea nu e dragoste. Tot atât de puţin i se po­triveşte numele „dragoste" unui alt fel de a iubi, cât dacă i-ai zice caprei „oaie".

În pilda Fiului Risipitor Domnul ne zugrăveşte adevărata dra­goste dumnezeiască în culori atât de vii încât ele ne strălucesc cum străluceşte înaintea ochilor lumea când, după întunericul nopţii, răsare soarele. Trecerea a două mii de ani nu a şters cu nimic aces­ta strălucire şi ea nu se va ştege niciodată câtă vreme vor fi oameni pe pământ şi dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Dimpotrivă, cu cât mai mult se păcătoşeşte omul, cu atât mai vii sunt culorile zu­grăvelii acesteia.

Şi Tatăl le-a împărţit celor doi averea cuvenită. Se poate începe mai simplu decât atât dramatica pildă ? Dar ce adâncimi ascunde simplitatea aceasta ! „Un om oarecare": aici Se ascunde Dumne­zeu; „doi fii": aici avem un drept şi un păcătos — sau toţi drepţii şi toţi păcătoşii de pe faţa lumii. Cel drept e mai vârstnic decât cel pă­cătos; pentru că Dumnezeu, în început, l-a făcut pe om drept, şi acesta singur a ajuns păcătos. Păcătosul îşi cere partea — atât de la Dumnezeu cât şi de la fratele său cel drept.

Prin „doi fii" se mai înţelege şi firea cea îndoită a omului: una însetată de Dumnezeu iar cealaltă înclinată spre păcat. Firea cea dintâi îl îndeamnă pe om să trăiască după poruncile lui Dumne­zeu, după legea minţii, cum o numeşte Apostolul (Romani 7,22-23), iar cealaltă după legea trupului. Omul duhovnicesc şi omul tru­pesc — doi întru unul. Un om duhovnicesc nici nu poate să-şi în­chipuie viaţa departe de Dumnezeu, pe când omul trupesc soco­teşte că viaţa lui începe abia după ce s-a despărţit de Dumnezeu. Duhovnicescul e mai bătrân, trupescul e mai tânăr. încă de când a fost zidit, omul duhovnicesc e mai bătrân. Pentru că ni se spune că Dumnezeu a zis dintru început: „Săfacem om după chipul nostru" (Facere 1, 26), iar chipul lui Dumnezeu e chipul cel duhovnicesc al omului, nu chipul său cel trupesc. Abia după aceea a fost făcut tru­pul omului din praf, din pulbere (Facere 2, 7), în care Dumnezeu a insuflat chipul pe care îl zidise — omul duhovnicesc. Desigur că trupul aşa cum L-a făcut Dumnezeu din praf nu era păcătos, deşi a fost pe urmă unealta păcătuim. Deasemenea, Eva era mai tânără decât Adam. Ea a fost zidită din trupul lui Adam şi ea prin dorin­ţele trupului a încălcat porunca lui Dumnezeu şi a căzut în ispită, despărţindu-se prin cădere de Dumnezeu şi mergând într-o ţară îndepărtată: în împărăţia Satanei.

Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Iată cum îi vorbeşte lui Dumnezeu păcătosul. Dar, de fapt, ce are omul care să nu fie al lui Dumnezeu? Praful, atât, numai praful. Pentru că deşi Dumnezeu a făcut praful, praful nu face parte din fiinţa Lui. Aşa că omul nu are al său decât praful; ce rămâne e totul al lui Dumnezeu. Câtă vreme nu se desparte de Dumnezeu, tot ce are Dumnezeu este şi al omului. Chiar Dumnezeu spune: Fiule, toate ale mele sunt ale tale. Poate să spună aşadar şi omul: Toate cate are Tatăl ale mele sunt (loan 16,15). Dar când vrea cineva să se despartă de Dumnezeu, când caută să-şi deosebească partea lui din averea cea nemăsurată a lui Dumnezeu, Dumnezeu poate foarte bine să nu-i dea nimic — şi pe bună dreptate. Pentru că omul fără Dumnezeu e nimic, şi tot ce are el e nimic. Şi chiar dacă i-ar da Dumnezeu numai praf, adică numai trup, fără duh, fără suflet şi fără nici un dar duhovnicesc, tot i-ar da mai mult decât nimicul care e al lui; şi i-ar da nu pentru că i s-ar cuveni, ci din milă. Dar, pentru că dragostea lui Dumne­zeu o întrece nemăsurat pe cea de mamă, Dumnezeu îi dă păcăto­sului Său fiu mai mult decât numai praful. Adică: pe lângă trup îi dă şi suflet, aşa cum au toate vieţuitoarele, adăugând şi nişte da­ruri: ceva înţelegere, ceva conştiinţă, ceva dorinţă de bine — doar o scânteioară, cât să-l ridice deasupra animalelor.

Şi el le-a împărţit averea. Fiulmai mare a rămas cu tatăl lui ca să se bucure de toate cele ale tatălui, iar fiul cel tânăr nu după multe zile, adunând toate, s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Sub cuvântul nu după multe zile nu se ascunde cumva taina scurtei petreceri a lui Adam în Rai ? Adam, păcătu-ind, şi-a cerut şi şi-a primit de la Dumnezeu partea sa. Şi a văzut ce este: gol: adică nimic. Fără Dumnezeu, nimic. însă Dumnezeu, de mila lui, nu l-a izgonit aşa gol cum era, ci i-a făcut straie, l-a îmbră­cat, şi aşa l-a scos afară (Facere, 3,21). Pământ eşti, şi în pământ te vei întoarce. Aşa i-a spus Dumnezeu omului (Facere, 3,19). Şi înseam­nă: La urma urmelor, atâta ai; numai praful e al tău. Restul e al Meu. Ai cerut ce e al tău, ţi-am dat. Dar ca să poţi trăi mai departe, ca să rămâi măcar umbra a ceea ce ai fost odinioară, îţi dau ceva pe deasupra: îţi dau o scânteie din comoara Mea.

Ce s-a întâmplat cu Adam se întâmplă de atunci încoace cu mulţimile de fii ai lui Adam care, despărţindu-se prin păcatele lor de Dumnezeu, îşi iau partea lor şi pleacă departe. Dumnezeu nu sileşte pe nimeni să rămână cu El. L-a zidit pe om întru libertate şi nu-l îngrădeşte niciodată.

Dar păcătosul care, nebuneşte, s-a despărţit de Dumnezeu, ce face el acum? S-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Nu-i fapta unui singur păcătos aceasta! Nu nu­mai acest mezin s-a purtat aşa. Aşa face fiecare om care se desparte de Dumnezeu. Au mâncat şi s-au săturat foarte şi pofta lor şi-au împli­nit-o (Psalm 77, 33).

Trăind în desfrânări. Cum adică ? Adică petrecându-şi zilele în păcate şi neorânduieli, în beţie, în certuri, în mânie, în risipire şi, mai ales, în desfrâu, prin care forţele vitale se irosesc degrabă şi scânteia dumnezeiască se stinge. Omul lipsit de dragoste se lasă cu totul în voia patimilor. Ieşind din calea Domnului, se pomeneşte într-un hăţiş de drumuri pe care o ia la întâmplare, alergând orbeş­te când pe unul, când pe altul. Unul ca acesta stă cu toporul asupra însăşi vieţii sale, retezându-i rădăcină cu rădăcină, zi de zi, până ce pomul se usucă.

Trăind la întâmplare, fiul risipitor a irosit repede mijloacele pri­mite de la tatăl său. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. In ţara aceea de departe, foarte departe de Dumnezeu, e totdeauna foamete, pentru că ţara aceea nu-l poate sătura pe om. Pământul nu-l satură pe om, mai mult îi înteţeşte foamea. Cum să-i poată fi de ajuns omului, când de-abia se satură animalele negânditoare? Nu, nu poate. In ţara aceea de departe, este lipsă întotdeauna, pentru că asupra păcăto­sului care uită cu totul de Dumnezeu şi îşi cheltuieşte zadarnic toa­tă zestrea pe care o are, se abate o foamete groaznică, şi nu-l satură nici tot pământul cu tot ce-i poate acesta da, nici măcar pentru o clipă. Aşa se întâmplă până astăzi cu orice păcătos care se dă pe sine cu totul ţărânii, trupescului, desfrânării. Căci vine ceasul, până la urmă, când se scârbeşte de ele. Atunci începe să se plângă de lume, să-şi blesteme zilele. Trupul şi sufletul i-au secătuit; e ca un putregai găunos prin care suflă vântul rece al iernii. II împre­soară întunericul. Nimic nu-l mulţumeşte. Ce să facă acum cu sine însuşi ? Nu crede nici în viaţa aceasta, cum să creadă în cealaltă ? Nici nu se gândeşte la aşa ceva, iar viaţa de acum a început s-o urască. A uitat de Dumnezeu şi i s-a aplecat de lume. Ce să se facă ? încotro s-o apuce ? Universul îl apasă, îl zdrobeşte, şi nu e nici o uşă pe care să scrie: „Ieşire". Mormântul nu e o ieşire, ci o in­trare. Iar acum, odată ajuns în culmea disperării, apare diavolul. A fost tot timpul cu el, furişat, nevăzut, împingându-l din cădere în cădere. Acum însă i se înfăţişează şi-l tocmeşte în slujba sa; îl trimi­te pe moşiile sale, să-i pască porcii. Pentru că scrie: Şi ducăndu-se s-a alipit de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să-i păzească porcii. Aşa păţeşte orice fiu neascultător care îşi pără­seşte părintele şi pleacă, crezând că toată lumea-i a lui: sfârşeşte ca slugă la unul mai rău decât sine, ajunge să crească porcii altcuiva. Locuitorul acelei ţări departe de Dumnezeu nu e altul decât diavo­lul. Cu toate că e numit „om", după cum şi tatăl e numit „om", e zugrăvit întru totul ca antipodul tatălui de la care trufaşul fiu a plecat în chip atât de nebunesc. Nu e un om nici din împărăţia ce­rească, nici din împărăţia pământească, ci cumva dintr-o a treia împărăţie, a întunericului şi a spaimei, a stricăciunii şi a focului: împărăţia drăcească. Lângă primul om, lângă omul-tată, păcătosul e numit fiu; dar la omul cel rău este numit slugă tocmită. Când era lângă „omul-tată" era binecuvântat cu îmbelşugare; dar la cel rău este flămând, atât de flămând încât ar mânca până şi roşcovele pe care le mâncau porcii. Prin porci se înţelege, după un rost mai adânc, nimic altceva decât duhurile rele, locuitorii drăceştii împărăţii. Pentru că demonii sunt purtători de toată necurăţia iar porcii sunt simbolul văzut al necurăţiei. Când Domnul a scos demonii din în-drăcitul din ţinutul Gadarenilor, i-a trimis în porci (Luca 8, 32-33). Cum râmă porcii pământul, aşa râmă dracii în om, până găsesc ne­curăţia cu care să se hrănească. Prin „coji" sau „roşcove" trebuie să înţelegem toată necurăţia omului lăuntric: gânduri rele, dorinţe murdare, păcate, patimi — cu deosebire patimi. Demonii se hră­nesc şi se îngraşă cu tot ceea ce sapă şi usucă sufletul. Tot ce creşte la întuneric în om, neluminat de Dumnezeu, aşa cum cresc roşco­vele în întunecimea pământului, e hrana dracilor. Dar omului nu-i dau dracii din roadele întunericului decât până ce el intră în stăpâ­nirea lor; odată ce le-a căzut în gheare, nu mai e nevoie să capete de la draci. Hrana lor e venin, iar el e de-acum înveninat. Iar veni­nul din om îi hrăneşte acum pe draci! Ei dau târcoale sufletului, aşteptând ca acesta să iasă din trup, ca să se poată desfăta de chi­nurile şi mai mari ale sufletului în întunericul cel mai dinafară. Cum zice împăratul prooroc: Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din groapă (Psalm 142, 3). Mort a fost fiul risipitor mai înainte de moartea trupească. Dar în ceasul celei mai mari disperări, lipse şi spaime, o scânteie s-a aprins întrînsul; o scânteie la care nici n-a vi­sat! De unde scânteie pe cărbune stins? De unde viaţă într-un leş? De acolo de unde am vorbit la început: când tatăl, dându-i fiului partea lui, i-a dat ceva pe deasupra. I-a dat, odată cu pulberea, o scânteie înţelegătoare. Şi-o fi spus înţeleptul părinte, când i-a îm­părţit fiului partea acestuia din avere: „Am să-i dau şi asta: o fărâ­mă de conştiinţă, un strop de înţelegere; ceva din cele de care a vrut să se despartă. O să aibă mare nevoie. Se duce într-un ţinut rece, deşert, şi când o fi la ananghie scânteia asta o să-i lumineze calea înapoi la mine. Da, am să i-o dau; şi ea o să-l salveze" Da! Scânteia a licărit în ceasul al doisprezecelea, în adânca întunecime în care a coborât fiul risipitor, în împărăţia a treia în care el s-a dat pe mâna diavolului. A sclipit în el ca o lampă fermecată, lumina de mult uitată a conştiinţei, a înţelegerii. Şi în această lumină el şi-a ve­nit întru sine. Abia în lumina aceasta a văzut el prăpastia în care că­zuse, duhoarea pe care o respirase şi răutatea celor cu care se amestecase. In raza tainicei luminiţe pe care mâna cea milostivă a tatălui i-o aşezase în suflet, s-a trezit din groaznica-i rătăcire şi a prins să cântărească viaţa pe care o dusese la tatăl său cu viaţa pe care o ducea acum. Şi, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc jiul tău. Fă-mă ca pe unul din ar-gaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său.

Teofilact zice: Venindu-şi în sine; de aici se vede limpede că, pe când păcătuia, era afară din sine. Într-adevăr, rătăcind cu simţurile în afară, ne înstrăinăm de noi înşine, părăsim împărăţia lui Dum­nezeu care este înlăuntrul nostru (Luca 17, 21).

De îndată ce i-a licărit în suflet acea luminiţă întru care a văzut ce deosebire este între viaţa lângă tatăl său şi cea pe care o duce în­străinat, fiul risipitor s-a şi hotărât: Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu. Am să mă scol, zice. Pentru că vede adâncul în care a căzut. O a treia cale nu este: ori mai departe, mai jos în abisurile demonice, ori înapoi la tatăl său. Iar tatăl e foarte bogat: la el nimeni nu ştie ce-i lipsa; argaţii au de toate, le mai şi rămâne, pe când acest fiu moare de foame. Prin „pâine" avem a înţelege „viaţă". „Argaţii" sunt făpturi ale lui Dumnezeu aflate mai jos decât omul pe scara Zidirii, cum ar fi animalele şi chiar alte vieţuitoare. Fiul risipitor a căzut mai jos decât animalele, încât dorea acum să aibă măcar cât au şi ele. Animalele nu sunt făpturi libere, Dumnezeu le guvernea­ză prin puterea şi prin voinţa Sa şi le poartă tuturor de grijă. Dar fi­ul risipitor şi-a irosit în desfrânări puterile vii pe care le dă Dum­nezeu şi animalelor, care le folosesc cum trebuie.

Am greşit la cer şi înaintea ta. Prin „cer" înţelegem în primul rând toată oştirea cea îngerească şi mai ales pe îngerii păzitori; apoi, da­rurile duhovniceşti pe care Dumnezeu le dă fiecăruia, şi care închi­puie cerul chiar şi în omul păcătos: Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de Legea lui Dumnezeu (Romani 7, 22). Iar că prin „cer" sunt arătaţi aici îngerii, o spune chiar Domnul: Zic vouă: în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 17-20). Aşadar, acolo unde este bucurie pentru un păcătos care se pocăieş­te, e şi durere pentru unul care nu se căieşte.

Că „cer" mai înseamnă şi darurile duhovniceşti date de Dumne­zeu omului, se vede din cuvântul Apostolului Pavel arătat mai înainte, precum şi din următoarele: Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu în trupul vostru şi că voi nu sunteţi ai voştri ? (I Corinteni 6,19). Şi încă şi mai limpede se vede din cuvintele Mântuitorului: împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21). Deci cine păcătu­ieşte împotriva lui Dumnezeu păcătuieşte şi împotriva îngerilor, şi împotriva sa însuşi, a omului drept din sine. De aceea spune fiul întors: Am greşit la cer şi înaintea ta.

Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, aler­gând, a căzut pe grumazul lui şi ha sărutat. Pe cât de mare i-a fost răbdarea, pe atât de mari îi sunt acum iertarea şi bucuria. Atât de ne­sfârşită, atât de blândă este dragostea lui Dumnezeu! De îndată ce păcătosul se căieşte şi se întoarce, Dumnezeu se şi grăbeşte în în­tâmpinarea lui, îl primeşte, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Mare e bucu­ria mamei la cuminţirea copilului; mare e bucuria păstorului la aflarea oii pierdute; mare şi bucuria femeii sărmane care-şi găseşte banul pierdut; dar nimic nu se aseamănă cu bucuria lui Dumnezeu când un păcătos se întoarce la El! La primul semn de căinţă din ini­ma noastră, oricât am fi încă de departe, Dumnezeu ne-a şi văzut şi, mai repede decât lumina soarelui pe faţa întunecatului pământ, aleargă să ne întâmpine şi să primească pe omul cel nou zămislit în noi prin pocăinţă. Doamne, îi strigă Atoateştiutorului profetul, Tu ai priceput gândurile mele de departe (Psalm 138, 2). Cerescul nostru Pă­rinte grăbeşte în ajutorul nostru, îşi deschide braţele şi ne îmbrăţi­şează strâns, ca să nu mai cădem iarăşi in prăpastia diavolului, în câmpia porcilor, în ţinutul foametei. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi (Iacov 4, 8). O, Tu, cel mai grabnic ajutător! O, braţe preabinecuvântate! De nu s-a stins în noi ultima licărire de conştiinţă, să ne ruşinăm în faţa unei iubiri atât de mari! Să ne căim acum, fără zăbavă, să alergăm cu ochii plecaţi şi cu inimile sus, în îmbrăţişarea Tatălui pe care L-am dispreţuit!

Ajungând la tatăl său, fiul cel întors îi spune ce-şi pusese în min­te să spună: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.Dăi nu apucă să zică tot ce avea de gând; mai departe, suna aşa: Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Dar aici tatăl îl opreşte. Nu-l lasă să se umilească cerându-i să-l primească slugă, nu! Ci îmbrăţişându-l şi sărutându-l aşa zdrenţăros cum era, mur­dar şi sălbăticit, le strigă slugilor să-i slujească: Aduceţi degrabă hai­na lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mana lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Haina cea dintâi închipuie bogăţia şi frumuseţea darurilor dumnezeieşti, straiul de sfinţenie şi puritate în care era Adam în­veşmântat înainte de a păcătui, înainte de a cădea şi a se duce de la Dumnezeu într-o ţară depărtată. Hristos însuşi e straiul acesta: Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat (Galateni 3,27). Sufle­tul despuiat de tot lucrul bun, e îmbrăcat iarăşi din cap până-n pi­cioare: haina sa veche, murdară, zdrenţăroasă, se aruncă şi i se dă una nouă. Haina nouă pentru suflet închipuie pe omul cel nou: în­tors, născut din nou, iertat şi primit de Dumnezeu. Iar fără acest strai nou nimeni nu poate fi în împărăţia lui Dumnezeu, cum se vede preabine din pilda dată de Hristos, a nunţii fiului de împărat (Matei 22,2-14). Acest veşmânt e cusut, după cuvântul Apostolului, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu blândeţe, cu îndelungă răb­dare... iar peste toate acestea.... cu dragoste, care este legătura desăvârşirii (Coloseni 3,12-14; cf. Efeseni 4, 24, Apocalipsa 7,14, Zaharia 3,4).

Inelul din deget înseamnă logodna sufletului cu Hristos. Cel în­tors se leapădă de toate legăturile necurate cu lumea, se alipeşte de Hristos şi rămâne una cu El într-o legătură de nedesfăcut. Logod­na aceasta a fost înfăptuită cu puterea şi harul Duhului Sfânt, care pecetluieşte toate darurile cereşti.

Daţi încălţăminte în picioarele lui, spune slugilor tatăl. încălţămin­te înseamnă voinţă tare, care îl face pe om să umble neabătut în căile lui Dumnezeu, fără să o apuce încolo şi încoace şi fără să se uite înapoi.

Prin viţelul îngrăşat care s-a junghiat trebuie să-L înţelegem pe lisus Hristos Însuşi, care S-a dat să fie jertfit pentru ca să- i cruețe pe păcătoşi de păcatul lor.

Prin slujitori înţelegem fie pe îngeri, fie pe preoţi. Dacă înţele­gem casa tatălui ca fiind cerul însuşi, atunci în slujitori vedem în­geri; dacă — şi acest lucru încă e adevărat — vedem în ea Biserica de pe pământ, în slujitori trebuie să vedem pe preoţi, pe acei che­maţi să săvârşească taina jertfei lui Hristos şi, prin ea, să-i hrăneas­că pe oameni întru viaţa veşnică. Iar că în primul rând se are în ve­dere aici Biserica, se înţelege din faptul că fiul risipitor încă nu a murit; ori, câtă vreme omul nu s-a despărţit de trup, ţine de împă­răţia lui Dumnezeu în chipul ei de pe pământ, care este Biserica. Dar că slujitorii, închipuindu-i pe preoţi, îi închipuie la fel de bine şi pe îngeri, se vede mai întâi din faptul că îngerii sunt de faţă în biserică la Sfintele Taine, apoi din faptul că Dumnezeu îi trimite pe îngerii păzitori să-i călăuzească pe oameni la mântuire.

Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Cu trupul era încă viu, dar cu sufletul ca şi mort. Rămăşiţa scânteii de har dumnezeiesc s-a aprins în el şi i-a înviat sufletul. Pierdut a fost aproape încă de când şi-a cerut de la tatăl partea sa. Şi şi-a venit în­tru sine. Adică: pierdut fiind, şi-a venit în fire, în lumina scânteii dumnezeieşti. Dumnezeu l-a cunoscut, Dumnezeu nu l-a pierdut din ochi până în ultima clipă — cea a căinţei.

Şi au început să se veselească. Auzind ce se petrece fiul cel mare s-a supărat: lată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porun­ca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrâ­natele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Aşa i-a grăit fiul cel drept tatălui său. Mai sunt şi printre vrednicile feţe bisericeşti unii care se mânie astfel asupra celor greşiţi, pe când biserica îi primeş­te cu bucurie şi cu blândeţe pe cei ce se întorc, şi-i aduce şi pe aceş­tia la Taina Sfântă a împărtăşaniei. Mulţi drepţi ai Vechiului Testa­ment au putut vorbi şi ei astfel când au văzut că Dumnezeu îl adu­ce pe singurul Său Fiu jertfă pentru generaţiile mai tinere şi mai păcătoase decât a lor: Nouă nu ne-ai dat nici măcar un ied! Pe lân­gă uriaşa jertfă pe care ai făcut-o pentru aceşti urmaşi ai noştri risi­pitori şi păcătoşi, nouă nu ne-ai jertfit nimic, nici cât de cât". Apoi, deoarece capra înseamnă de obicei păcatul, aceşti drepţi ar putea încă spune: „Pe noi ne-ai oprit cu străşnicie până şi de la cel mai mic păcat — mic şi neînsemnat ca un ied — şi acum îi răsplăteşti pe aceşti păcătoşi cu cea mai mare bogăţie a Ta — cu Fiul Tău !"

Mergând mai departe, vom vedea că această pildă care pare sim­plă pătrunde drept la inima istoriei neamului omenesc, de la căde­rea lui Adam până la Dreptul drepţilor, Domnul nostru Iisus Hris-tos, care este pentru oameni, pentru Adam şi pentru toţi urmaşii acestuia asemeni Fiului cel Mare al Tatălui ceresc — deşi El este singurul născut, nu înfiat cum suntem noi. Dacă Domnul nostru ar fi vorbit şi El ca un om oarecare, ca un muritor, ar fi putut să-i spu­nă şi El Tatălui: „Adam a păcătuit şi a căzut de la Tine, el şi urmaşii lui au hulit numele Tău, pentru ca acum să-i pregăteşti şi lui şi lor atâta slavă şi veselie câtă nu s-a închipuit nici de Mine, nici de cerul întreg!" Desigur că Domnul nostru nu Se poate supăra pe cerescul Său Tată, nici nu-I vorbeşte astfel; doar dacă ar spune-o spre învăţă­tura sau spre mustrarea noastră, ca să nu ne împăunăm că suntem drepţi şi să începem a ne uita de sus la păcătoşii care se căiesc. E ca şi cum ne-ar spune: dacă Eu, Cel veşnic Drept, Cel veşnic nedespăr­ţit de Tatăl, nu cârtesc a-l primi iarăşi pe Adam în împărăţia cereas­că, cum oare voi, drepţi doar de ieri-alaltăieri, păcătoşi încă de pe urmă celui dintâi păcat al lui Adam, vă împotriviţi iubirii pe care Dumnezeu o are pentru păcătoşii care se întorc la pocăinţă ?

Fiule, i-a spus tatăl, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Astfel îl linişteşte Dumne­zeu pe omul cel drept, pomenindu-i toate nemăsuratele avuţii pe care, împreună cu el, le stăpâneşte şi le chiverniseşte. Toate ale mele sunt ale Tale. Cu întoarcerea fratelui tău partea ta nu s-a îm­puţinat cu nimic, ci ţi s-a adăugat bucuria, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Aşa sfârşeşte pilda aceasta, care ea singură este o evanghelie în­treagă de taină şi învăţătură. Cu cât mai adânc pătrunde cineva prin rugăciune în miezul acestei pilde, cu atât i se dezvăluie mai mult taina şi învăţătura din ea. Slavă Domnului nostru Iisus, care ne-a dăruit pilda aceasta, comoara aceasta din a cărei bogăţie nea­muri peste neamuri vor strânge cunoaştere de Dumnezeu şi de om, învăţând din ea ce este dragostea prin îndelungă răbdare, iertarea prin dragostea lui Dumnezeu şi bucuria prin dragostea cu care Dumnezeu îi primeşte pe păcătoşii care se întorc. Slavă Tatălui Său Cel fără de început, şi de viaţă-dătătorului Duh — Treimea cea de-ofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

De la același autor

Ultimele din categorie