Comoditatea urmării lui Hristos

Reflecții

Comoditatea urmării lui Hristos

    • Comoditatea urmării lui Hristos
      Foto: Constantin Comici

      Foto: Constantin Comici

Ne e greu să ducem şi propria cruce, reală sau creată prin frământări interioare. Refuzăm să aşternem o lacrimă de gând pe drumul Golgotei. E mai comod să suferim pentru patima departelui nostru, personaj al zilei într-un cancan dramatic. Nu ne interesează să fim nici măcar martori curioşi ai durerii, urii şi iubirii de la temelia Crucii. Martori ai patimilor nu sunt nici măcar ucenicii, pentru ce atâta voluntariat nesustenabil?!

Cred că Dumnezeu îngăduie teoria evoluţionistă, fierberea şi răcirea Pământului în om, atunci când omul nu îngăduie evoluţia Creatorului în fiinţa sa.

Credem şi în Dumnezeu şi în evoluţie, iar în credinţa noastră, oameni ai erelor geologice şi ciclurilor economice, suntem istoviţi de encefalizarea sine-ului, descoperirea focului în supunerea istoriei, folosirea mâinii şi coatelor în diviziunea muncii.

Deşi contemporani Învierii, avem speranţa veterotestamentară într-un Mesia, cavaler justiţiar, care va veni să împlinească idealul istoric al neamului, însă printr-o stornare genetică şi împlinire individuală a omului la timpul intenţiei.

Prin Învierea Sa, Domnul Iisus Hristos desfiinţează omenescul patimilor şi idealurilor. Cu toate acestea, avem încredinţarea că Domnul Iisus Hristos gândeşte şi acţionează după chipul şi asemănarea noastră.

Îl aşteptăm pe Mesia cu nerăbdarea zeloţilor, strălucirea Sa reflectându-se doar în tremurul săbiilor. Transpunem poruncile sfinte într-un cod de procedură pentru necredinţa aproapelui.

Birocraţi ai dogmelor civile, mergem să ne înscriem, respectând termenele şi condiţiile recensământului ce ne poziţionează în statistici şi prognoze. Stahanovişti ai tomurilor de hârtie, funcţionăm în grafic.

Dăm cezarului şi ce este al lui Dumnezeu. Rugăciunea ceea neîncetată o înlocuim cu minuta întâlnirii.

La hanul de răscruce al veacurilor unde se întretaie calea mea cu calea Ta (din Psalmul 5), filosofăm câte-n lună şi stele despre Cuvânt.

Călăuzită de steaua cea cu dumnezeiască mergere (din Acatistul Bunei Vestiri), purtătoarea Cuvântului trece smerit, cum smerită îi este şi înţelepciunea.

Ne urcăm pe mese şi în aburii teoriilor apocaliptice, ţinem un discurs despre credinţa noastră, întrezărindu-L pe Dumnezeu prin untdelemnul candelei stinse.

Printre atâtea neologisme şi maxime celebre, pentru Cuvânt nu mai este loc în han.

Ştim atâtea despre Hristos, dar pe Hristos o să-L cunoaştem doar dacă avem nevoie, după voia noastră de fini şi atenţi cunoscători.

Nu ne interesează Hristos-ul copil, nici dumnezeirea recunoscută din faşă, nici înţelepciunea vârstei şcolare manifestată în templu. Maturitatea noastră excesivă nu ia în seamă inocenţa, doar suntem dresaţi de mici să ajungem oameni mari.

Îl urmăm cu o conștiinciozitate servilă pe Hristos, doar atunci când înmulţeşte pâinile.

Facem coadă la minuni, vindecarea o luăm ca pe ceva ce ni se cuvine. Hristos ne vindecă, dar rămâne neiertat pentru permisivitatea încercărilor. Pentru ce să fim recunoscători, oare nu era firesc să fim sănătoşi şi împliniţi?! Urmând pe cei nouă leproşi vindecaţi, credem provocator în şansa noastră.

De Sărbători mai amintim la povestea de seară despre faptele Domnului. Uimirea şi bucuria au dispărut odată cu abacul, dar am rămas conştincioşi superstiţiilor simbolului.

Arareori şi de nevoie Îl primim pe Domnul Iisus Hristos, arătându-I dragostea în rămurelele înflorite de finic şi măslin. Din aceeaşi tulpină, în funcţie de context, putem confecţiona rapid şi ciomege şi cruce.

Interesele noastre pământeşti sunt rezolvate până la momentul rugăciunii din grădina Ghetsimani, de aceea Îl părăsim definitiv pe Hristos în curtea arhiereului.

La focul umed şi înnecăcios ce răspândeşte în fum candoare de smoală şi trandafiri, laşitatea noastră îşi justifică nevoia de căldură.

Hristos rămâne definitiv în paginile Scripturii, noi nu cunoaştem căinţa şi plânsul cu amar.

Ne e greu să ducem şi propria cruce, reală sau creată prin frământări interioare. Refuzăm să aşternem o lacrimă de gând pe drumul Golgotei. E mai comod să suferim pentru patima departelui nostru, personaj al zilei într-un cancan dramatic.

Nu ne interesează să fim nici măcar martori curioşi ai durerii, urii şi iubirii de la temelia Crucii. Martori ai patimilor nu sunt nici măcar ucenicii, pentru ce atâta voluntariat nesustenabil?!

Am citit că ar mai exista şi alte lumi dar, până atunci, avem o viaţă de trăit, iar despre celelalte ştim ceva din filmele science fiction.

Şi, totuşi, Hristos a Înviat, lăsând spre studiul istoriei giulgiul frumos împăturit.

Acum, nimic pământesc nu mai răzbate prin uşile încuiate, doar primăvara dulce a Fiului prea dulce (din cântările Prohodului) răspândeşte mireasma Învierii, amintindu-ne de zilele libere ale Împărăţiei Cerurilor.

În virtuţile Învierii, chiar şi necredinţa ne este îngăduită.

În Hristos cel Înviat nu mai credem, ci „în El trăim, ne mişcăm şi suntem!” (Faptele Apostolilor, 17, 28).

(...) şi focul umed şi înnecăcios nu se mai distinge în Lumină, dar oare ce aşteptări de noapte mai avem în bătaia gândurilor cenuşii şi fumului cu candoare de smoală şi trandafiri?!