„Monahul Nicandru de la Pângărați accepta orice dojană și se smerea la toate”

La umbra zidului vechi din incinta Mănăstirii Pângărați odihnesc, într-un șir de morminte, rămășițele pământești ale celor ce s-au nevoit aici. Acestea sunt împodobite de flori gingașe și colorate, îngrijite cu migală. Noaptea, la crucile de lemn ce stau la căpătâi s-aprind lumânările din felinare, pâlpâind până ce se mijește de ziuă. 

În conștiința celor ce viețuiesc aici în prezent, fiecare cruce spune istoria unei vieți pilduitoare. Câțiva dintre cei trecuți la Domnul au fost căsătoriți și au venit la mănăstire la bătrânețe, după ce au rămas văduvi și au fost căliți de necazurile familiei.

Un exemplu e monahul Nicandru, care a avut zece copii. Trei dintre fetele sale sunt maici, iar una dintre ele este stareță la Mănăstirea Peștera. „Era un om cinstit în satul lui”, își amintește monahul Silvestru. „Deși venise bătrân în mănăstire, a acceptat aici toată smerirea. Mi-aduc aminte că odată un părinte l-a certat, spunându-i: De ce stai așa și e mizerie în fața bisericii? Și, de atunci, în fiecare zi îl vedeai cu mătura în mână, ca să nu mai zică nimeni nimic. Accepta orice dojană și se smerea la toate. La orice ascultare îl punea starețul, făcea. Și când era bolnav și stătea cu un aparat pentru respirat, îl mai sunau maicile să-l întrebe ce mai face. Și el răspundea: Ascultare, ascultare. Nu stătea acolo de voie”, își amintește monahul Silvestru.

De la același autor

Ultimele din categorie