Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu s-a născut la 23 mai 1916, în comuna Fărcașa, din ținutul Neamțului, în binecuvântatul pământ al României, într-o familie de țărani evlavioși, primind la botez numele Petru. Părinții săi Ion și Sf. Olimpiada Tănase au avut opt copii, șase fete și doi băieți, Cuviosul Petroniu fiind al șaptelea dintre frați. Sfântul Petroniu a deprins încă de mic râvna către cele duhovnicești, mama sa fiind un exemplu viu de nevoință și dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele.

La vârsta de 14 ani, în 1930, simțind chemare către viețuirea monahală, intră ca frate începător la Mănăstirea Neamț, vestită chinovie în care mulți Sfinți Cuvioși s-au nevoit. A făcut mai întâi un an de ucenicie la Schitul Vovidenia, apoi a mers la Școala de cântăreți de la Mănăstirea Neamț. Aici, Fratele Petru l-a cunoscut pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, de prezența căruia mult s-a folosit duhovnicește.

În perioada 1935 – 1941 merge la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica, apoi din 1941 la Seminarul Central din București pentru a pătrunde tainele învățăturilor teologice. La 14 august 1942, fratele Petru este călugărit la Mănăstirea Neamț, în vechea lavră isihastă a Sfântului Paisie, primind numele Petroniu.

În septembrie 1942 Cuviosul Petroniu ajunge să viețuiască în obștea Mănăstirii Antim din București pentru a-și continua studiile în Teologie, un an mai târziu înscriindu-se și la Facultatea de Matematici, ostenind în această perioadă și în Administrația Patriarhală de la București.

Sfântul Petroniu este hirotonit ierodiacon la 22 septembrie 1942, iar începând cu data de 15 decembrie 1947 este rânduit slujitor al Catedralei Patriarhale din București. La 26 decembrie 1947 primește darul preoției, la finalul aceleiași Sfinte Liturghii fiind hirotesit protosinghel. În perioada anilor 1946 – 1948, Cuviosul Petroniu a îndeplinit ascultarea de secretar al Patriarhului Nicodim Munteanu, acest fapt arătând aprecierea și încrederea de care se bucura Sfântul Petroniu în fața Patriarhului României.

Cuviosul Petroniu a participat și la întâlnirile duhovnicești ale „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim, cunoscându-l astfel pe marele nevoitor și mărturisitor al lui Hristos, Părintele Ioan Kulâghin, cel care deprinsese rugăciunea inimii în obștea de tradiție paisiană de la Mănăstirea Optina. După trecerea la cele veșnice a Patriarhului Nicodim Munteanu (27 februarie 1948), Sfântul Petroniu revine în obștea Mănăstirii Antim din București.

Într-o epocă ostilă, comunistă, în care vrăjmașul incita oamenii la necredință și ură împotriva aproapelui, Patriarhul Justinian cu mult curaj înființează Seminarul Monahal Superior de la Mănăstirea Neamț și hotărăște ca acolo să meargă să predea cei mai bine pregătiți monahi din Mănăstirea Antim, între care și Sfântul Petroniu, revenind astfel în obștea mănăstirii de metanie.

La 5 mai 1952 Sfântul Cuvios Petroniu este hirotesit duhovnic, toată viața fiind cutremurat de această mare putere care i s-a dat, aceea de a lega și dezlega păcatele celor ce se spovedesc.

Întrucât regimul comunist desființează Seminarul de la Mănăstirea Neamț, Cuviosul Petroniu merge să de nevoiască la Mănăstirea Slatina în vestita obște condusă de Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, pusă sub ocrotirea Sfântului Teodor Studitul. Aici Cuviosul Petroniu a organizat grupul psaltic al mănăstirii și a condus Școala Monahală, iar după arestarea Sfântului Cleopa și retragerea sa în pustie, este ales de soborul mănăstirii stareț, păstorind obștea de aici între 1957 – 1959.

Atunci când părinții mănăstirii i-au propus să fie stareț, i-a rugat cu lacrimi să nu-i încredințeze această ascultare, pentru că se socotea nevrednic, însă la stăruințele lor a primit răspunderea stăreției, încredințându-se voii lui Dumnezeu.

În luna mai a anului 1959, înainte de promulgarea Decretului 410 prin care monahii erau izgoniți din mănăstiri, Cuviosul Petroniu este forțat de autorități să plece din Mănăstirea Slatina, retrăgându-se la Broșteni, în părțile Sucevei, la o soră de-a sa, fiind nevoit să lucreze ca muncitor forestier.

Exilul Părintelui Petroniu avea să dureze până în 1961, când părăsește casa surorii sale și se stabilește la Mănăstirea Curtea de Argeș, prin grija Episcopului Pavel Șerpe și a Patriarhului Justinian Marina. Sfântul Petroniu este încadrat cu multă greutate ca paznic și secretar casier.

Pentru multă vreme Cuviosul a fost șicanat, jignit și batjocorit de autoritățile comuniste care nu doreau să-i ofere avizul pentru a putea locui în această mănăstire. Numai prin intervenția personală a vrednicului de pomenire Patriarh Justinian Marina această problemă a fost rezolvată, însă autoritățile comuniste nu au uitat această înfrângere, fapt pentru care permanent căutau motiv spre a-l batjocori.

La 9 mai 1963, Patriarhul Justinian Marina reușește să îl închinovieze în mod oficial pe Sfântul Cuvios Petroniu la Mănăstirea Curtea de Argeș și îi redă dreptul de a sluji la Sfântul Altar, drept ce îi fusese luat în mod abuziv de comuniști. Văzând acest lucru, autoritățile mai rău s-au pornit cu ură nedreaptă asupra Cuviosului.

În anul 1965, după multe lupte purtate de Cuviosul Petroniu cu cei necredincioși, s-a îmbolnăvit de hepatită cronică. După câteva luni, Sfântul Petroniu a ales să se retragă la Mănăstirea Sihăstria unde începuseră să primească pe unii dintre monahii alungați din mănăstirile lor.

În 1975, cu mare greutate, Cuviosul Petroniu pleacă într-un pelerinaj în Țara Sfântă și de acolo în Sfântul Munte Athos. Cu acest prilej, mult s-a folosit duhovnicește de întâlnirea cu Sfântul Cuvios Dionisie de la Colciu și cu alți asceți români și greci care se nevoiau în aceste locuri.

La scurt timp după întoarcerea în România, în 1976, Sfântul Petroniu primește ascultare din partea Patriarhul Justinian Marina să adune un grup de cinci călugări cu care să meargă în Sfântul Munte spre a ajuta duhovnicește obștea Schitului Prodromu. Astfel, Sfântul Petroniu a rânduit în Schitul Înaintemergătorului slujirea Sfintei Liturghii zilnice și a celor șapte Laude, lucrând totodată și la restaurarea așezământului monahal.

La 15 octombrie 1984, Cuviosul Petroniu a fost ales stareț de obștea schitului, împotriva voii sale. În urma insistențelor, Sfântul a făcut ascultare de sobor, prin aceasta dovedindu-se în timp lucrarea providențială a lui Dumnezeu, care a revigorat viața duhovnicească de la Schitul Prodromu prin acest mare nevoitor.

Vreme de 27 de ani Părintele Petroniu a păstorit ca stareț Schitul românesc Prodromu până la începutul lunii februarie 2011, când se retrage din stăreție, la vârsta de 95 de ani, din cauza problemelor de sănătate.

În perioada stăreției sale schitul a renăscut, obștea s-a mărit numărând peste 40 de viețuitori, biserica și incinta au fost restaurate și, cel mai important, rânduiala slujbelor și predania marilor nevoitori athoniți a fost dusă mai departe.

Sfântul Petroniu a fost un far al lui Hristos care a luminat cu nevoințele și învățăturile sale pustia Viglei din Muntele Athos. Bătrânul ascet era un cuvios retras, foarte smerit, care predica mai mult prin faptă, prin exemplul vieții sale. Iubea atât de mult biserica, încât spunea că omul creștin, chiar dacă este bolnav, trebuie să prefere să meargă la biserică, decât să stea în pat.

Deși în ultimii ani ai vieții sale a avut suferințe fizice greu de suportat, Sfântul Petroniu nu s-a plâns niciodată, punându-se cu totul în grija lui Dumnezeu. Până în ultima zi în care a putut să vină la biserică, Cuviosul nu se așeza în strană în timpul Sfintei Liturghii. Stătea în picioare în afara stranei, ca să nu fie biruit de iubirea de sine și să fie nevoit să se așeze. În trapeză, pentru a se înfrâna, nu mânca niciodată toată mâncarea care i se punea în farfurie.

Sfântul Petroniu petrecea mult timp în chilie rugându-se. Era foarte tăcut și rostea permanent Rugăciunea lui Iisus. Cuviosul Petroniu evita să meargă la alte mânăstiri, la hramuri sau parastase, prefera să stea în chilie, spunând că ea îl învață și tot ea îl mântuiește pe monah. Totodată, el răspundea la toate scrisorile adresate lui, oferind tuturor sfaturi duhovnicești. Sfântul Petroniu avea darul neținerii de minte a răului și ierta cu ușurință pe toți cei care îi greșeau.

Bineplăcând lui Dumnezeu și oamenilor, prin viețuirea sa cea întocmai cu îngerii, și-a sfârșit viața aceasta la 22 februarie 2011. Strălucind în virtute, în dragoste și smerenie, s-a făcut vas primitor al darurilor dumnezeiești, al discernământului și al înainte-vederii, și s-a arătat îndrumător înțelept al sufletelor pe calea mântuirii.