Viața ca rugăciune

Reamintim faptul că există oriunde în lume o dragoste pentru ceea ce este sfânt, fără ca acest sentiment să fie dăunător sau nociv. Credința în Dumnezeu afirmă respectul pentru toți ceilalți oameni, pentru natură și respinge orice șovinism dăunător.

Teologia înțelege prin „duhovnicie” dorința omului de a fi din ce în ce mai credincios, mai bun, mai cinstit, mai aproape de Dumnezeu. Cuvântul nu este o simplă noțiune teoretică, ci un mod de a trăi, un program existențial prin care fiecare, cu ajutorul „duhovnicului”, trece dintr-o stare de nepăsare spirituală într-una de înțelegere a vieții ca legătură  cu ceea ce se află dincolo de aparențe și de evenimentele cotidiene, către iubirea dumnezeiască, mântuitoare. Precizarea a devenit necesară. 

Pentru societatea contemporană secularizată, credința în Dumnezeu este, la nivelul unei exegeze ce se dorește a fi intelectuală, pur teoretică, una din acele opțiuni pe care individul le are la dispoziție în tentativa de a se considera ca împlinit din punct de vedere afectiv sau, chiar mai mult, sufletesc. Ateismul își conferă o aureolă de imparțialitate, atunci când nivelează aspirațiile individuale, ca având, în sine, o finalitate asemănătoare. Când cineva își dorește cu ardoare să trăiască fără minciună, fără compromisuri, să aibă un comportament absolut  ireproșabil, își propune  un modus vivendi corect din punct de vedere moral, dar nu obligatoriu religios.

Din perspectiva atee, omul care Îl caută pe Dumnezeu activează o altă opțiune exclusiv morală, acceptabilă pentru această viziune atee doar prin criteriul libertății de acțiune, dar considerată ca fiind imposibil de aplicat, ateismul considerând  neexistanța lui Dumnezeu ca pe o axiomă fundamentată ontologic. Analiza atee se oprește aici. Pentru că o dezvoltare a comparației dintre cele două existențe, una doar morală, fără Dumnezeu, și alta duhovnicească, se termină printr-o prognoză mereu nefavorabilă ateismului. Desigur, este lăudabilă orice încercare a trăi cu dorința de a fi corect și de a nu minți. Cum societatea este așa cum o știm, o tentativă individuală de a fi dintr-un anumit punct de vedere corect, nu este obligatoriu validată de ceilalți. Atunci cel care își dorește să fie un apologet al moralității este uneori vehement contestat de societate, nu neapărat dintr-o atitudine radical negativă a acesteia, ci pur și simplu pentru că nimeni nu e capabil de o viață morală infailibilă. Când vor apărea primele acțiuni discutabile ale individului bine intenționat, acestea vor fi imediat amendate de ceilalți. În final, idealistul va deveni atât de izolat și de contestat în spațiul social încât va renunța la aspirația lui către o viață mai ce și-o dorea virtuoasă.

Omul duhovnicesc se bazează de la bun început pe puterea dumnezeiască, pe faptul că noi nu suntem singuri în această viață pâmântească, că avem, lăsată de la Dumnezeu, posibilitatea de a activa o opțiune, cea de a înainta în pregătirea duhovnicească pentru a fi demni să recâștigăm veșnicia Raiului. Opțiunea morală este implicită într-o asemenea viață pe care o împlinim,  prin rugăciune și fapte bune, cu ajutorul preotului, în cadrul Sfintei Biserici. Și raportarea față de societate este și ea diferită. Omul credincios nu este perceput ca fiind arogant și, chiar dacă nu este acceptat de ateismul contemporan, nici nu poate fi contestat decât la nivelul unor argumente de ordin general, care sunt bine cunoscute. Credinciosul nu va fi niciodată singur, fiindcă speranța, iubirea și puterea divină devin constante ale vieții cotidiene, dovedite prin ajutorul de la Domnul zi cu zi, realitate ce sporește încrederea în pronia divină.

Prin ceea ce îmi povesteau bunicii mei, am avut șansa de a cunoaște într-o oarecare măsură universul inestimabil al satului românesc tradițional. Am în fața ochilor exemplul satului Vlădeni, din apropierea Brașovului, locul unde s-a născut părintele Stăniloae. Oamenii trăiau conform unor coordonate foarte bine stabilite: credința în Dumnezeu, iubirea de locul unde s-au născut și, implicit, o atenție deosebită dedicată unei existențe în care normele morale erau atât explicite, cât și evidente. Cine nu le respecta era exclus din comunitate. Societatea tradițională a satului românesc a fost o formă viabilă, altfel nu ar fi supraviețuit secole de-a rândul. Oamenii aveau încă un instinct al supraviețuirii, care le venea mereu în ajutor și pe care-l consideau ca fiind de ordine divină. Orice înnoire era trecută prin prizma acestui instinct neînșelător. Astfel „noul” era adoptat dacă le era de folos și dacă nu se contura ca un factor perturbator. Ideea de a face, de a accepta ceva nou pentru a fi în pas cu moda timpului sau cu diversele cerințe ideologice le era complet străină. Inutilitatea unui „nou” fără aplicativitate evidentă era imediat amendată prin umor și ironie. Credința lor în Dumnezeu constituia, repet, o evidență existențială, acceptată prin experința spirituală a înaintașilor, prin faptul că ajutorul de la Domnul era incontestabil și că întrega existență însemna trecerea către viața veșnică, la care aspirau cu sinceritate, împlinind iubirea de aproapele fără slavă deșartă, din convigerea că aceasta este adevărata iubire pentru ceilalți, așa cum Dumnezeu „Drăguțul”, cum spuneau ei, ne învață.  

Dragostea de locul în care trăiau constituia un sentiment de patriotism, în înțelesul clar și sfânt al termenului. Noțiunea de șovinim le era complet necunoscută. Nici nu le-ar fi fost de folos, instictul de supraviețuire pe care l-am definit ca fiindu-le caracteristic. Supraviețuiau doar prin apropierea de ceilalți. Îi considerau pe vecini prieteni, nici dușmani, și nici concurenți. Dragostea de țară se contura ca firească și o primeau din generație în generație de o manieră concretă. Locul lor trebuia să fie mai frumos, mai îngrijit, să le fie adăpost în viață și mormânt după trecerea la Domnul, alături de înaintașii lor. Își îngrijeau curtea și cimitirul în egală măsură, viața de aici și simbolul vieții de dincolo.

Totul a dispărut, totul a fost distrus înt-un timp surprinzător de scurt. Lăsați fără pământ, nevoiți sa devină muncitori la oraș, vlădărenii au pierdut universul existenței lor. Același lucru s-a petrecut peste tot. Acum, când foști proletari ai statului comunist au devenit emigranți, încercând  să supraviețuiască pe undeva prin Europa, nu s-ar mai putea nicicum reface acea demnitate a vieții de odinioară, pe care, fără a o idealiza, avem voie să o considerăm ca fiind, parcă, ruptă din rai. Dar de ce nu am încerca să o folosim ca model, ca ideal de țară, ca primă piatră dintr-o costrucție nouă, având credința în Dumnezeu și dragostea de loc ca parametrii fundamentali ai noului sistem. Reamintim faptul că există oriunde în lume o dragoste pentru ceea ce este sfânt, fără ca acest sentiment să fie dăunător sau nociv. Credința în Dumnezeu afirmă respectul pentru toți ceilalți oameni, pentru natură și respinge orice șovinism dăunător. Nu accept ideea că o viață axată pe rugăciune este o utopie! Avem nevoie de un respect suveran pentru trecutul bun al oamenilor de odinioară, al acelora pentru care cuvântul „duhovnic” nu era un termen de dicționar. Așa am avea din nou un plan, am fi din nou oameni ai locului nostru, sub paza lui Dumnezeu, Drăguțul.

De la același autor

Ultimele din categorie