Sunt mulți cei care, întristați de faptele lor trecute, își spun cu disperare: „Nu-mi pot ierta ce am făcut”. Incapabili să se ierte, nu pot nici să creadă în iertarea lui Dumnezeu sau a altor oameni. Aceștia, în ciuda intensității angoasei, n-au început încă pocăința. N-au ajuns încă la „marea inteligență” prin care omul știe că iubirea este biruitoare. N-au trecut încă prin această „înnoire a minții” care poate să spună: sunt primit de Dumnezeu. Nu mi se cere decât să primesc faptul de a fi primit. Iată esența pocăinței. […]

Plină, în același timp, de durere și de bucurie, pocăința exprimă tensiunea creatoare care a impregnat totdeauna viața creștină aici pe pământ, pe care Sfântul Apostol Pavel a descris-o atât de viu: „Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru, ca fiind în pragul morții, deși iată că trăim ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne” (II Corinteni 4, 10; 6, 9-10). Viață de permanentă pocăință, calitatea noastră de ucenici ai lui Hristos este o împărtășire atât din Ghetsimani, cât și din Schimbarea la Față, atât din Cruce, cât și din Înviere. O stare lăuntrică pe care Sfântul Ioan Scărarul o rezumă prin aceste cuvinte: „Cel ce a îmbrăcat plânsul fericit și plin de har ca pe o haină de nuntă a cunoscut râsul duhovnicesc al sufletului”.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăția lăuntrică, Editura Christiana, 1996, pp. 51-52; 60)