Dacă șovăi, fiică, să știi că ești mai degrabă pentru căsătorie decât pentru mânăstire. Pentru viața monahală sunt cei la care nu e șovăială. Sfântul Sava nu avea mintea îndoită. Nici sfânta Teodora, nici Xenia, nici Efimia, nici atâtea altele, care au fost adevărate artiste ale vieții monahale: fiindcă aceasta nu toți o pot primi, ci numai cei cărora le este dat.

Tu spui că deseori șezi seara cu mama ta lângă vatră și cântăriți motivele pro și contra. Iar eu îți spun: oricâte motive ar fi, nu motivele vor hotărî partea în care o vei apuca, ci înclinarea. Dragostea este mai presus de toate motivele. Și dacă dragostea de Hristos nu te va duce în liniștea însingurată a mânăstirii, dragostea față de lume te va ține în lume și te va îndrepta spre căsătorie. Dar și în acest al doilea caz poți să fii binecuvântată cu binecuvântarea Sarei și a Rahilei, și dealtfel a mamei tale.

Dragostea mare de Dumnezeu nu suferă lumea, nu iubește tovărășia, caută însingurarea. Această dragoste a mânat mii de suflete să se depărteze de la calea cea largă a lumii în adâncul pustiei. Ca să se vadă singuri cu Domnul lor iubit. Ca să aibă întâlnire de taină cu Făcătorul lor, Care este întreg dragoste, și după nume și după ființă. Dar, mai înainte de toate, ca să se învrednicească de această vedere și de această întâlnire. Monahii și monahiile iau asupră-le și postirea și osteneala și înjosirea și privegherea și sărăcia și ascultarea și toate celelalte făgăduințe numai și numai pentru a se învrednici de această întâlnire cu Domnul lor. Iar pe această cale strâmtă sufletul se învrednicește de această întâlnire atunci când se slobozește, se curățește și se împodobește. De ce are a se slobozi sufletul însingurat? De toate legăturile și împătimirile pământești. De ce are a se curăți? De toate așa-numitele dragoste trupești și pământești, de dragostea față de trup, față de rude și prieteni, față de satul sau orașul său, față de avere, îmbrăcăminte, hrană, podoabă ș.a.m.d. Prin ce are a se împodobi sufletul? Numai și numai prin dragostea de Hristos, ce cuprinde în sine toate celelalte podoabe, tot mărgăritarul credinței, tot argintul nădejdii și toate pietrele scumpe ale tuturor celorlalte virtuți. Trupul uscat de postiri al monahului slujește drept acoperământ tocit și ușor al acestei nemăsurate bunătăți cerești.

Îți scriu așa nu ca să te atrag la viața monahală, ci ca să te abat de la ea: căci dacă te vei depărta de lume cu duh șovăitor, năzuința după lume se va întări în tine și va pune, mă tem, stăpânire pe tine. Și vei fi cu trupul în mănăstire, dar cu duhul în lume. Iar lumea chinuie mai mult în oglinda sufletului decât în realitatea ei nemijlocită.

Mulțumește lui Dumnezeu că pe lângă calea strâmtă a călugăriei a mai arătat și o altă cale, ceva mai largă, spre mântuire și viața veșnică. Și mergi, fiică, pe această cale mai largă, care răspunde mai bine înclinării tale. Mergi pe această cale, însă cu frică de Dumnezeu și cu încredere deplină în Dumnezeu; fiindcă, să știi, și această cale mai ușoară e de neîndurat fără Dumnezeu. Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu tine!

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 1, Editura Sophia, București, 2002,  pp. 18-19)