Viața Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787 în București, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din sfântul botez a primit numele de Constantin.

Părinții săi se numeau Antonie și Floarea și erau foarte evlavioși. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinerețe preot de mir; apoi, intrând în viața monahală, s-a călugărit sub numele de Acachie. De asemenea și mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce și-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele și îngerescul chip sub numele de schimonahia Filoteia.

Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit din pruncie o educație religioasă aleasă, învățând carte în București, la școlile care funcționau pe acea vreme pe lângă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoința călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareț, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns în schima monahală sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, fiind vas ales al Duhului Sfânt, a iubit de mic rugăciunea, tăcerea, cinstea și milostenia. Încă de când era călugăr tânăr în Mănăstirea Cernica, postea foarte mult, își împlinea regulat canonul și pravila cu multă osârdie, se lupta împotriva somnului și nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii, după mărturia bătrânului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinții la ascultările cele grele ale mănăstirii.

După plecarea la Sfântul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic și-a pus această aspră rânduială, ca în toată săptămâna să nu mănânce bucate fierte la foc, fără numai pâine cu apă, după apusul soarelui, iar sâmbăta și Duminica să meargă la trapeză împreună cu părinții și să se mângâie cu înfrânare.

Mărturisesc părinții care l-au cunoscut pe Sfântul Calinic că fața îi era mereu palidă de multa postire și ochii adânciți în orbite din pricina multor privegheri și a atâtor lacrimi. Căci dobândise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfânta rugăciune.

În anul 1813, murind de ciumă mulți preoți călugări din Mănăstirea Cernica, starețul Timotei stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Însă, fiind foarte ascultător și lăsându-se în voia lui Dumnezeu, a primit taina sfintei preoții, săvârșind cele sfinte ân toată viața sa cu lacrimi și cu multă evlavie.

După primirea darului preoției, la 13 februarie, 1813, Sfântul Calinic a început și mai mult a se nevoi și a sluji cu osârdie tuturor, fiind plin de dumnezeiasca dragoste către toți, după cuvântul ce zice: „Dacă vrei să te iubească toți, iubește și tu pe toți”. De vedea pe cineva scârbit, împreună cu el se întrista; pe cei bolnavi îi cerceta și după ale sale puteri îi mângâia, iar pe săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toți îl iubeau ca pe un adevărat tată și părinte duhovnicesc. Apoi era atât de smerit, că pe cât se înălța cu cinstea și cu darul de către toți, cu atât mai mult se smerea către toți, după cuvântul Domnului Care zice: Care între voi va vrea să fie întâi, să vă fie vouă slugă (Matei 20, 27).

Cuviosul Calinic a fost hirotesit duhovnic al Mănăstirii Cernica la 20 septembrie, 1815, de însuși mitropolitul Țării Românești, Nectarie și este rânduit eclesiarh mare. Din această zi aproape toți părinții și frații din obște se mărturiseau la el, pentru că toți se cucereau de nevoința lui și își făceau adăpost și mângâiere supărărilor lor. Și era atât de iscusit duhovnic, încât veneau la spovedanie nu numai monahii, ci și multă lume din afară și chiar mitropolitul.

Acest fericit părinte, ori de câte ori era ocărât de cineva, grăia de bine, iar pe cel care îl nedreptățea, îndată îl miluia și îl ajuta cu tot ce putea. Însă la dânsul în chilie altceva nu se găsea, fără numai un ulcior cu apă. Mai spuneau părinții că în chilia sa cuviosul era atât de liniștit, încât nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, când adică se odihnea și când era la rugăciune. După mărturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic săvârșea în timp de 24 de ore două mii de închinăciuni și trei sute de metanii mari, precum și pravila cea rânduită fiecărui călugăr la chilie. Aceiași duhovnici ai Mănăstirii Cernica adevereau că Sfântul Calinic, încă din anii tinereții, a primit darul neîncetatei rugăciuni a lui Iisus, prin care s-a făcut casă a Duhului Sfânt și vas al alegerii.

În primăvara anului 1817, Cuviosul Calinic, împreună cu Ignatie duhovnicul și cu un alt călugăr s-au sfătuit să postească desăvârșit tot Postul Mare până la Sfintele Paști. Deci, luând binecuvântare de la starețul Mănăstirii Dorotei, au început această aspră și mai presus de putere nevoință; dar din lipsa dreptei socoteli, satana le-a făcut la toți o grea ispită. Călugărul n-a putut să postească deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit câteva săptămâni, s-a îmbolnăvit și cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desăvârșit până în joia Canonului Mare - adică până în joia din săptămâna a cincea a Postului Mare, când a mâncat o jumătate de prescură. Dar voind să împlinească cele 40 de zile de post, asemenea Mântuitorului și sfinților de demult, s-a îmbolnăvit de o cumplită amețeală de cap și slăbire a firii, încât n-a mai știut nimic de sine până în Duminica Tomei. Pentru aceasta starețul Dorotei era foarte mâhnit, crezând că nu va mai scăpa cu viață.

Însă, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic și-a venit din nou în simțire, spre bucuria starețului și a tot soborul. Din ceasul acela, părintele Dorotei i-a rânduit să țină toată viața calea cea împărătească. Adică, să se împărtășească zilnic din masa cea de obște la trapeză. Deci, făcând ascultare, Sfântul Calinic mânca zilnic cu frații la masă, fără să mai aibe nimic de mâncare la chilie sau să guste ceva fără binecuvântare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a rămas cu o permanentă durere de cap, pe care a simțit-o până la obștescul său sfârșit.

În vara aceluiași an, Sfântul Calinic n-a mâncat pâine deloc, timp de 40 de zile, nici legume fierte la foc. Numai seara, după apusul soarelui, mânca câte o felie de pepene și fructe crude, ca să-și potolească slăbiciunea firii și să nu calce porunca sarețului.

Ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că toată viața sa, cuviosul nu dormea întins pe pat, ci ațipea câteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat și încins cu o curea lată de piele. Era ca o adevărată santinelă, gata oricând de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuților vrăjmași care încercau să-l ispitească, fie prin trup, fie prin gânduri.

Același ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea Sfântului Calinic, pentru că era înaintevăzător și îndată descoperea adevărul și cele ce urmau să se întâmple în viitor. Același ucenic preaiubit al Sfântului Calinic spunea că dascălul său era atât de blând și smerit cu inima, încât oricine socotea că are în fața sa un înger, iar nu om pământesc. De aceea toți îl iubeau, îl cinsteau și îl aveau ca pe un adevărat sfânt, atât călugării și mirenii, cât și episcopii și dregătorii țării.

Cu binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Calinic a călătorit la Sfântul Munte Athos în vara anului 1817, minunându-se de nevoințele călugărilor atoniți. Apoi, cu rânduiala lui Dumnezeu, s-a întors înapoi la metanie, luând mult folos sufletesc de la părinții atoniți.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic a fost ales stareț al Mănăstirii Cernica, cu voia lui Dumnezeu și a Sfântului Ierarh Nicolae, patronul acestui sfânt locaș, având doar 30 de ani. Pentru sfințenia vieții lui și buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit și păstorește obștea Cernicăi timp de 32 de ani, adunând în jurul său mulți călugări, căci se silea, nu numai cu viața sa, ci și cu alese sfaturi duhovnicești, să îndrepteze pe cei leneși și tulburători din mănăstire. Astfel, pe mulți îi îndrepta pe calea cea bună, iar pe cei răzvrătiți și neascultători îi scotea afară din obște, după porunca Apostolului, ca să nu vatăme pe alții.

Urmând Sfinților Părinți el socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi și temelia vieții călugărești. Astfel, învăța pe fiii săi duhovnicești că „viața de obște, în sfânta ascultare, a întemeiat-o însuși Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieții sale pământești”.

Spuneau părinții și acestea: că marele stareț nu îngăduia deloc clevetirea în viața călugărească, căci o socotea „moartea sufletului”. În locul multei vorbiri, îi sfătuia pe ucenici să practice neîncetat tăcerea și rugăciunea lui Iisus. Aceiași părinți spuneau de Cuviosul Calinic că își împlinea chemarea de stareț cu mare râvnă și frică de Dumnezeu, știind că „lucrul cel mai greu și anevoios este meșteșugul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii”.

Uneori zicea către ucenici: „Starețul este inima tuturor inimi-lor care îl caută și îi cer sfat și mângâiere. El este calea spre desăvârșire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său”.

Cuviosul obișnuia adesea să pescuiască în lacul din jurul mănăstirii, iar peștele pe care îl prindea îl dădea la obște pentru hrana părinților. Într-o zi, un călugăr tânăr, curățind de solzi o caracudă mică, a început a cârti și, lovind-o cu cuțitul, zicea: „Na, na! De ce n-ai adus pe tatăl tău, pe mamă-ta, pe moșul tău, pe strămoșul tău, care aveau solzi mai mari, că nu mă mai necăjeam atâta!”. Apoi tot el răspundea: „Am venit și cu tata, și cu mama, și cu moșul, și cu strămoșul, dar i-au luat părinții duhovnici cei din comitet și părintele stareț”.

Aceste cuvinte au ajuns la urechile cuviosului stareț Calinic. Atunci el, stând puțin pe gânduri, pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mănăstire a zis: „De azi înainte nu voi mai pune pește în gura mea!”. Și, într-adevăr, până la sfârșitul vieții sale, nu a mai mâncat niciodată pește, păzind cu sfințenie făgăduința dată. Se hrănea numai cu verdețuri, și acelea o dată pe zi, cu multă înfrânare.

În timpul răscoalei din anul 1821, mulți locuitori din București s-au adăpostit la Mănăstirea Cernica. Iar bunul stareț i-a găzduit pe toți în Insula Sfântul Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări i-a mutat în Insula Sfântul Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru țară, multă mângâiere au aflat unii din locuitorii Capitalei de la Sfântul Calinic. Că pe toți îi îmbărbăta, îi odihnea și îi hrănea gratuit din alimentele mănăstirii.

În primăvara aceluiași an, auzind turcii de mulțimea mirenilor adăpostiți în insula Cernicăi și socotind că ar fi dintre răsculați, au înconjurat mănăstirea cu tunuri și stăteau gata s-o distrugă, iar pe cei aflați în ambele insule să-i ucidă cu sabia. Atunci Sfântul Calinic a adunat tot poporul și pe călugări în biserică, le-a ținut cuvânt de îmbărbătare și au făcut împreună priveghere de toată noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai marele turcilor din tabăra alăturată. Și astfel, cu rugăciunile Sfântului Calinic, cu lacrimile poporului și cu mijlocirea Sfântului Nicolae, s-au liniștit turcii și s-au izbăvit cu toții de moarte.

Terminându-se hrana în Mănăstirea Cernica, călugării și mirenii erau amenințați de cumplită foamete. Deci, căzând Sfântul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în fața icoanelor Maicii Domnului și a Sfântului Nicolae și cerându-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele stareț de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de câte doi boi, pline cu pesmeți de pâine, trimise de pașa, mai marele turcilor din tabăra apropiată.

Tot în anul 1821, un alt pașă, care își avea tabăra sa în satul Pantelimon, a răpit o călugăriță din Mănăstirea Pasărea, drept ostatecă. Dar Sfântul Calinic, nerăbdând ca mireasa lui Hristos să fie în mâinile păgânilor, a făcut jalbă la stăpânire și a izbăvit călugărița din mâinile turcului. Deci, supărându-se cumplit pașa, a hotărât să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii ca s-o prade și să-l ucidă pe stareț. Atunci Sfântul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Și iarăși, prin minune, a fost izbăvit de primejdie, căci chiar în noaptea aceea, pe când pașa lua cafeaua ca apoi să năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viață. Cutremurat de această minune, a doua zi, pașa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica din care, după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fântână cunoscută până astăzi sub numele de „Fântâna Turcului”.

Pe lângă înnoirea vieții duhovnicești în obștea sa, marele stareț al Cernicăi s-a îngrijit și de cele necesare vieții pământești, după exemplul înaintașilor săi. Astfel, a terminat de pictat biserica din insula Sfântului Nicolae, iar cu banii donați de arhiereul Ioanichie Stratonichias din București, a zidit o biserică mare cu cetate, în insula Sfântului Gheorghe, pentru că nu mai încăpeau călugării într-o singură biserică.

Mai înainte însă de începerea bisericii, i s-au arătat noaptea în vis Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și fericitul stareț Gheorghe. Deci, Sfântul Nicolae a zis Cuviosului Calinic: „Scoală-te și să zidești în ostrovul cel mic o biserică în numele Sfântului Mucenic Gheorghe...”. Marele Mucenic i-a adăugat, apoi, aceste cuvinte: „Noi îți vom trimite tot ce-ți va trebui”. Iar starețul Gheorghe i-a zis: „Să nu ai nicio îndoială în inima ta!”.

Această vedenie arătând-se deodată și cuviosului Pimen duhovnicul, l-a încredințat pe Sfântul Calinic să înceapă lucrul. În anul 1832 a început noua biserică. În anul 1838 s-a dărâmat de un puternic cutremur, iar după patru ani a fost zidită din nou, așa cum se vede până astăzi. A mai zidit, din anul 1846, biserica Mănăstirii Pasărea și alte câteva biserici parohiale.

Sfântul Calinic a fost, de asemenea, și un bun iconom al Mănăstirii Cernica și al celorlalte mănăstiri - Pasărea, Snagov, Căldărușani, Ciorogârla și Poiana Mărului -, care erau sub povățuirea sa. Când a intrat Cuviosul ca stareț, Cernica avea doar „o teleguță cu un bou cu care umbla un călugăr pe ulițele Bucureștilor și oricine voia din popor arunca câte o pâine în acea teleguță și apoi se întorcea la mănăstire și împărțea acea pâine pe la călugări. Iar pentru îmbrăcămintea călugărilor se trimitea ajutor de la domnie și de la alți buni creștini...”.

Însă venerabilul stareț, în puțină vreme, a refăcut iconomia mănăstirii, a făcut un mare metoc în satul Buești-Ilfov, a ridicat case și adăposturi pentru oameni și vite, a cultivat pământul cu tot felul de cereale, a plantat vii și păduri, încât se mirau toți de priceperea lui. Acolo creștea mănăstirea cirezi de vite și turme de oi pentru hrana și îmbrăcămintea călugărilor din lavră.

Fiind chemat și propus de câteva ori să fie mitropolit al Țării Românești, Sfântul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaș din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe când marele stareț zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, nu credeam și nu doream să mor otrăvit”. Atunci, în umbra nopții, un glas de taină i-a răspuns: „Nu vei muri de otravă! Scoală-te și fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Râmnicu-Vâlcea, unde vei îndrepta Biserica și clerul care este în decădere”. În ceasul acela cuviosul s-a sculat sănătos din pat și s-a dus la Utrenie, că era miezul nopții.

Pentru blândețea și sfințenia vieții sale, atât de mulți călugări s-au strâns în jurul Sfântului Calinic, încât nu mai încăpeau în amândouă insulele. În anul 1850, când a plecat ca episcop la Râmnicu-Vâlcea a lăsat în Mănăstirea Cernica peste 350 de călugări cu viață aleasă.

Pe când era stareț, a venit la Cuviosul Calinic pitarul mănăstirii și l-a înștiințat că s-a isprăvit făina. Iar el a răspuns: „Să avem nădejde la Maica Domnului și la Sfântul Ierarh Nicolae și nimic nu ne va lipsi”. Apoi, intrând în chilie, a căzut la rugăciune înaintea icoanei protectorului său, zicând: „Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mângâietorule al săracilor și cald folositorule al celor ce te roagă cu credință, vino și acum și ajută smeritei turmei tale și ne scapă de foamete, precum ai mântuit pe cei ce erau să se înece în mare, că nu avem alt ajutor după Maica Domnului, afară de tine...”. Apoi, după Vecernie, a pus să se citească în biserică acatistul Sfântului Nicolae.

Sfântul Ierarh Nicolae, ascultând rugăciunea plăcutului său, a venit imediat în ajutorul Mănăstirii Cernica. În ceasul acela a sosit la arhondaricul mănăstirii un car cu boi încărcat cu făină. Erau doi oameni necunoscuți, trimiși cu această milostenie de stăpânul lor, care, după ce au descărcat povara, îndată au plecat. Drept recunoștință, marele stareț a adunat soborul în biserică și, după pavecerniță, a pus să se facă pâine în noaptea aceea pentru mângâierea părinților și fraților.

În altă zi, pe când vorbea cu părintele Pimen, duhovnicul său, a venit la Sfântul Calinic un om cerându-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. După un ceas a venit un tânăr și i-a spus starețului: „Părinte, tatăl meu a murit și a lăsat să aduc la mănăstire o mie de lei. Iată aici 500 lei și restul îi voi aduce mai pe urmă, că nu îi am acum”. Apoi a plecat. Atunci bătrânul duhovnic a întrebat pe cuviosul: „Ce cugetai, părinte Calinic, când ai dat milostenie acelui om?”. Iar blândul stareț i-a răspuns: „Aș fi vrut să-i dau o sută de lei dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci și am primit 500”.

În anul 1829, luna iulie, în dimineața unei zile de praznic stătea Cuviosul Calinic în chilia sa din insula mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastră a văzut mulțime de musafiri care veniseră atunci, iar pe bieții călugări, „ascultătorii din arhondărie”, cum alergau în toate părțile ca să slujească musafirilor. Deci, căutând la dânșii cu durere de inimă, a zis în sine: „Ah, Dumnezeule! Cum are să se defaime chipul monahicesc prin petrecerea împreună cu mirenii!”. Și, tare oftând, a început să citească icoasele Sfântului Ierarh Nicolae!

Spuneau ucenicii Sfântului Calinic că faptele îi erau întocmai după graiul gurii și nu putea nimeni să-i găsească nici un cusur. Că după cum învăța, așa și lucra. Că zice și Mântuitorul: Să vă fie cuvântul așa, așa și nu, nu! (Matei 5, 37)

La 14 septembrie, 1850, cu sfat de obște, Sfântul Calinic a fost ales episcop la Râmnicu-Vâlcea, despărțindu-se cu multă durere și lacrimi de fiii săi, fiindcă „n-a putut strica hatârul iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Știrbei, domnul Țării Românești și s-a supus la voia obșteștii Adunări...”.

Aceasta a fost nevoința și viața plină de sfințenie, precum și sfîrșitul minunat al Sfîntului Ierarh Calinic de la Cernica, făcătorul de minuni, care s-a mutat la cereștile locașuri, în ceata Sfinților Părinți purtători de Dumnezeu, la 11 aprilie, 1868.

Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic s-a făcut la 20 octombrie, 1955, sub Patriarhul Justinian al României, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne miluiască și să ne miluiască Hristos Dumnezeu totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, ierarh, manastire, minune, monah

Ultimele din categorie