Viaţa Sfântului Mucenic Uar

    În vremea împărăţiei lui Maximilian, păgânul împărat al Romei, era în Egipt un ostaş viteaz anume Uar, care slujea în taină Împăratului ceresc, căci de frica nelegiuiţilor închinători de idoli a tăinuit până la o vreme credinţa sa în adevăratul Dumnezeu, dar pe care a descoperit-o cerului şi pământului, când s-a făcut pentru Hristos privelişte îngerilor şi oamenilor. În acea vreme împăratul Maximilian a pornit prigoană mare împotriva creştinilor şi a trimis poruncă în toate părţile stăpânirii sale ca să fie ucişi creştinii care nu vor să jertfească zeilor. Şi a ajuns acea poruncă şi în părţile Egiptului, vărsându-se fără cruţare sângele credincioşilor, pentru că toţi cei ce slujeau Făcătorului şi nu făpturii erau chinuiţi în diferite feluri. Iar Uar, tăinuitul creştin, înconjura noaptea temniţele în care erau ţinuţi credincioşii care mărturiseau pe Hristos şi, cumpărând cu aur pe străjeri, intra la dânşii, săruta legăturile sfinţilor mucenici, le spăla sângele şi le oblojea rănile, le dădea hrană şi îi rugă ca să-i mijlocească milă de la Domnul.

     Fiind odată prinşi şapte dascăli creştini care se ascundeau prin pustietăţi, i-au adus la stăpânitorul Egiptului. Stăpânitorul, cercetându-i şi aflându-i tari în credinţă, le-a dat multe bătăi, şi legându-i, i-a aruncat în temniţă. Aflând despre aceştia, Uar a alergat noaptea, după obiceiul său, la acea temniţă în care erau aruncaţi sfinţii şi, dându-le străjilor aur mult, a intrat la ei. Dezlegându-le mâinile şi picioarele din legături, a pus înaintea lor hrană şi îi rugă ca să mănânce, căci petrecuseră opt zile flămânzi, fără hrană. Apoi, căzând la picioarele lor, le săruta şi fericea pătimirea lor, zicând: "Fericiţi sunteţi voi, robii Domnului cei buni şi credincioşi, care aveţi a intra întru bucuria Domnului vostru, căci aţi răbdat pentru Dânsul până la sânge. Fericiţi sunteţi voi, nevoitorii cei buni, cărora vi se împletesc în ceruri cununile de către dreapta Celui Preaînalt, căci prin răbdare alergaţi la nevoinţa cea pusă înaintea voastră. Mâine dimineaţă, precum ştiu, cu tot dinadinsul aveţi să săvârşiţi pătimirea voastră. Fericiţi sunteţi voi, pătimitorii lui Hristos, cărora vă este deschisă împărăţia cea cerească, căci pătimiţi cu Hristos Cel ce a pătimit pentru voi; şi dacă cu Dânsul pătimiţi, cu Dânsul veţi şi împărăţi. Deci mă rog vouă, sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, să vă rugaţi pentru mine Stăpânului Hristos să-mi fie milostiv; aş voi ca şi eu să pătimesc pentru Dânsul, dar nu am atâta putere, pentru că mă cutremur de cumplitele chinuri pe care văd că le înduraţi voi". Iar sfinţii au răspuns: "Nimeni, iubitule, nu se arată desăvârşit; nimeni nu seceră de nu va semăna, nimeni nu se încununează de nu va pătimi. Adu-ţi aminte de cuvintele din Evanghelie: De se va lepăda cineva de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu de el înaintea Tatălui Meu. Dacă te temi de chinurile cele vremelnice, nu vei scăpa de cele veşnice; dacă te înfricoşezi a mărturisi pe Hristos pe pământ, nu te vei sătura de vederea feţei Lui în ceruri. Deci vino, frate, şi călătoreşte cu noi pe calea cea mucenicească la Stăpânul ceresc, Cel ce priveşte nevoinţele noastre, şi să pătimeşti împreună cu noi, pentru că o tovărăşie ca aceasta îţi va fi de mare folos".

     Acestea grăindu-le sfinţii, Uar se aprindea cu inima spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea pentru Domnul nostru Iisus Hristos. El a petrecut toată noaptea aceea în temniţă împreună cu sfinţii mucenici, ascultând învăţăturile lor cu bucurie. Iar a doua zi au venit slujitorii în temniţă, trimişi de stăpânitor, ca să-i ia pe sfinţii mucenici la judecată. Intrând, au aflat pe Uar şezând lângă cei legaţi şi ascultând cuvintele lor, iar slujitorii, mirându-se, i-au zis: "Ce faci aici, Uare? Nu cumva ai înnebunit, amăgindu-te de basmele acestor oameni vicleni? Oare nu te temi că atunci când va spune cineva de aceasta stăpânitorului şi senatorilor, nu numai dregătoria ostăşiei o vei pierde, dar chiar şi de viaţa ta te vei lipsi?" Uar a răspuns: "Dar care din voi mă va cleveti la stăpânitor, pentru că voi îmi sunteţi prieteni? Iar de mă veţi cleveti, sunt gata să mor împreună cu creştinii". Iar slujitorii, tăcând, au luat pe şase din mucenici, căci al şaptelea, slăbit de răni, murise în temniţă, şi sfârşindu-se aşa, s-a dus către Hristos, lăsând în locul său pe Uar, ca el, împlinind locul aceluia, să săvârşească pătimirea. Fiind legaţi, au fost aduşi înaintea stăpânitorului care şedea la judecată cu multă mândrie. Au fost siliţi să jertfească idolilor, dar fiindcă nu s-au supus, i-au dezbrăcat şi i-au bătut fără milă peste rănile ce le aveau dinainte. Şi dându-le bătăi peste bătăi, s-a adăugat şi durere peste durere, iar ei răbdau, negrăind nimic fără numai această: "Creştini rămânem!". După aceasta stăpânitorul, privind, a zis: "Oare nu şapte erau ei? Iată acum văd numai şase! Unde este al şaptelea?" Zicând acestea stăpânitorul, iată că şi Sfântul Uar veni acolo şi, umplându-se de dumnezeiască râvnă, a stat în mijloc şi a zis: "Iată, eu sunt al şaptelea, pentru că acela şi-a sfârşit alergarea sa şi acum stă înaintea lui Hristos, iar pe mine m-a lăsat moştenitor al patimilor sale. Deci, cu ceea ce îţi era dator, eu sunt gata să plătesc pentru dânsul, că în locul lui vreau să pătimesc pentru Hristos, împreună cu aceşti buni pătimitori, căci sunt creştin". Iar stăpânitorul, auzind acestea, a întrebat pe cei ce erau de faţă: "Cine este acesta?" Şi i s-a răspuns: "Este Uar, ostaşul, mai marele din trupa Tianiei". Iar stăpânitorul, mirându-se, a zis către Uar: "Care diavol te-a îndemnat ca să te dai pierzării şi să laşi cinstea ostăşească, lipsindu-te de leafă rânduită ţie şi să-ţi arunci sufletul în atâtea răutăţi?" Iar fericitul Uar i-a răspuns: "Pâinea care se pogoară din cer şi dumnezeiescul pahar ce cuprinde sângele cel prea scump al Domnului meu, le-am cinstit mai mult decât cinstea şi leafa ta. Nimic nu îmi este mai iubit decât Hristos: nici cinstea voastră, nici lefurile cele mari şi nici viaţa, pentru că îmi este mai de cinste să pătimesc pentru Hristos, şi-mi este de mai mult folos ca să mă lipsesc de toate pentru El. Hristos îmi este viaţa şi vreau să mor pentru dânsul".

     Stăpânitorul, căutând cu ochi mânioşi spre cei şase sfinţi mucenici, le-a zis: "Al vostru este acest lucru, necuraţilor înşelători. Voi aţi amăgit pe un ostaş ca acesta al împăratului, voi l-aţi înnebunit cu farmecele voastre. Deci, mă jur pe marii mei zei că vă voi pierde pe voi mai înainte decât pe el şi voi răzbuna asupra voastră necinstea adusă zeilor noştri, căci sunteţi nevrednici a fi între cei vii, fiindcă nu numai că îi huliţi pe nemuritorii zei, dar şi pe alţii îi aduceţi la aceeaşi răutate, prin amăgire". Iar sfinţii au răspuns: "Nu am înşelat pe Uar, ci l-am izbăvit din înşelăciune. Nu l-am înnebunit, ci l-am înţelepţit, iar Dumnezeu i-a dat tărie şi îndrăzneală spre nevoinţă, ca împreună cu noi să biruiască atât puterea voastră cea slabă, cât şi neputinţa zeilor voştri. Puţin să aştepţi şi vei vedea bărbăţia ostăşiei lui, pentru că l-am rânduit pe el între ostaşii îngereşti. Te lauzi că ne vei pierde pe noi, află că ne este de folos nouă ca să ne punem capetele pentru Domnul tuturor". Iar stăpânitorul a zis: "Îndată voi sfărâma trupurile voastre, dacă nu vă veţi închina zeilor egipteni". Iar sfinţii au răspuns: "Să piară zeii cei mincinoşi care n-au făcut cerul şi pământul". Iar fericitul Uar, stârnind mai mult pe stăpânitor, a zis către dânsul: "De ce faci supărare sfinţilor, grăind cele nebune şi nefolositoare? Or nebunul cele nebune grăieşte, zice Isaia proorocul. Iată, înaintea ta zac trupurile lor întinse, fă ce voieşti!".

     Mâniindu-se, stăpânitorul a poruncit ca să-l spânzure gol pe Uar de un lemn şi să-l chinuiască. Iar către sfinţi, a zis: "Vom vedea care pe care va birui: ori voi pe noi primind chinuri, sau noi pe voi, punând munci asupra voastră? Cu adevărat, de ne veţi birui pe noi prin răbdarea voastră, mă voi lepăda de zeii mei şi voi începe a crede în Hristos al vostru". Iar sfinţii au răspuns: "Încearcă la unul din noi puterea ta şi de vei birui pe unul, poţi să ai nădejde şi de ceilalţi". Iar Uar, începând a pătimi, a zis către sfinţii mucenici: "Binecuvântaţi-mă pe mine, robul vostru, răbdător de chinuri, ca să mă învrednicesc părţii voastre şi rugaţi pentru mine pe Mântuitorul Hristos ca să-mi dea răbdare, pentru că El ştie firea noastră, că duhul este deştept, iar trupul neputincios". Sfinţii, ridicând ochii spre cer, cu tot dinadinsul se rugau pentru dânsul. Apoi slujitorii au început a-l bate pe Uar peste tot trupul cu toiege şi cu beţe. Iar când îl băteau pe sfântul, a zis stăpânitorul: "Acum să-mi spui, Uare, ce folos ai de la Hristosul tău?" Uar, cu vitejie i-a răspuns: "Mai mare folos am, decât ai tu de la diavolii tăi". Iar sfinţii au strigat către Uar: "Îmbărbătează-te, Uare, şi să se întărească inima ta, căci, iată, îţi stă de faţă Hristos nevăzut, întărindu-te pe tine". Uar a răspuns: "Cu adevărat am simţit ajutorul Stăpânului meu, căci socotesc întru nimic chinurile".

     După aceasta îl sfâşiară cu unghii de fier pe coaste. Apoi, pironindu-l cu capul în jos pe un lemn, i-au jupuit pielea de pe spate şi cu brice îi tăiară carnea; iar pe pântece l-au bătut cu toiege ghimpate, atât de mult, până ce s-au rupt toate măruntaiele dinlăuntrul lui şi au căzut pe pământ. Sfinţii mucenici, văzând măruntaiele lui, au plâns. Apoi, văzând judecătorul că mucenicii plângeau, a strigat cu mare glas: "Iată, sunteţi biruiţi, iată, aţi slăbit, iată că plângeţi, temându-vă de chinuri şi nu vă trebuie mai mult decât să cunoaşteţi că Hristos nu vă izbăveşte pe voi din mâinile noastre; deci, lăsaţi-l pe El şi să vă închinaţi zeilor noştri". Iar sfinţii au răspuns: "Fiară ce eşti! Nu suntem biruiţi, căci noi vom birui prin Iisus Hristos, Cel ce ne întăreşte pe noi, şi n-am plâns temându-ne de munci, ci din firească dragoste către fratele nostru, pe care îl ucideţi fără de omenie. Noi ne bucurăm cu duhul, văzând acum gata cununa bunului răbdător de chinuri". Iar stăpânitorul a poruncit ca să-i ducă pe ei în temniţă şi Uar văzând de acolo de unde era spânzurat pe lemn, cum trăgeau pe sfinţi cu lanţurile la temniţă, a strigat: "Învăţătorii mei, daţi-mă pe mine mai degrabă lui Hristos, că iată iese din trup duhul meu, şi vă mulţumesc vouă, că v-aţi făcut pricinuitorii vieţii mele celei veşnice". Fiind muncit Sfântul Uar încă cinci ceasuri, şi-a dat în acele chinuri cinstitul şi sfântul său suflet în mâinile Domnului. Iar chinuitorii, socotind că este încă viu, tot mai băteau şi chinuiau trupul cel mort. Apoi, văzând că murise, l-au coborât de pe lemn, şi după porunca judecătorului l-au scos afară din cetate, şi l-au aruncat spre mâncare câinilor, acolo unde se adună stârvurile celor necuvântătoare.

     Acolo era o văduvă, pe nume Cleopatra, de loc din Palestina, al cărei bărbat fusese căpitan şi murise în Egipt. Cleopatra avea un fiu pe nume Ioan, care încă era un copil. Pe când Sfântul Uar era chinuit, Cleopatra privea de departe la pătimirea lui şi, fiind creştină, suspina şi îşi bătea pieptul ei. Apoi, după ce au aruncat trupul lui Uar afară din cetate, ea, sculându-se noaptea, împreună cu nişte slugi ale sale, şi ducându-se acolo, au luat mult chinuitul trup al Sfântului Uar şi, ducându-l în casa sa, a săpat mormânt în cămara sa, lângă pat, şi l-au pus acolo pe el.

     A doua zi, stăpânitorul a scos din temniţă pe ceilalţi mucenici şi, chinuindu-i mult, i-a tăiat cu sabia şi i-a aruncat afară din cetate ca şi pe Uar; iar trupurile lor, luându-le noaptea alţi tăinuiţi creştini, le-au îngropat. Cleopatra, în toate zilele, aprindea lumânări deasupra mormântului Sfântului Uar şi-i ardea tămâie, avându-l pe el de mare folos şi de bun mijlocitor către Dumnezeu.

     Trecând câţiva ani, şi mai potolindu-se prigoana împotriva creştinilor, Cleopatra a voit să se întoarcă în patria sa, şi se gândea cum ar putea să ducă cu sine moaştele Sfântului Uar; şi gătind un dar oarecare, a rugat pe stăpânitor, printr-un mijlocitor, zicând: "Bărbatul meu a fost mai mare în oaste şi a murit aici în slujba împăratului. Nefiind încă îngropat până acum stă deasupra mormântului, căci este cu neputinţă ca în ţară străină să i se facă lui îngropare, precum se cuvine unui cinstit povăţuitor de oaste; iar eu, fiind văduvă şi străină, voiesc să mă întorc în patria mea, la rudeniile mele. Deci, stăpânul meu, să-mi dai voie să-l îngrop la moşia mea în mormântul strămoşilor mei, pentru că vreau ca şi după moarte să nu mă despart de el". Iar femeia aceea a făcut astfel, pentru ca, aflând creştinii că duce din cetatea lor moaştele sfântului mucenic, să nu o oprească şi să ia de la dânsa acea comoară de mare preţ. Stăpânitorul, luând darul, a poruncit ca să i se îndeplinească cererea, iar ea, în locul oaselor bărbatului ei, a luat moaştele Sfântului Uar şi le-a sădit pe ele ca pe o vie din Egipt în Palestina, aşezându-le lângă ale părinţilor ei, în satul ce se numea Edra, care era aproape de Tavor. Apoi în toate zilele mergea la mormântul lui, tămâia şi aprindea lumânări, lucru pe care văzându-l ceilalţi creştini care vieţuiau acolo, au început a merge împreună cu dânsa la mormântul sfântului şi a aduce pe bolnavii lor care, cu rugăciunile mucenicului Uar, câştigau tămăduiri. Aflând de veste toţi creştinii dimprejur despre Sfântul Uar, mulţi alergau cu credinţă la mormântul lui.

     Atunci Cleopatra, văzând că se adunau creştinii pentru rugăciune la mormântul lui, a gândit să zidească o biserică în numele sfântului şi ceea ce a gândit, a şi început. Iar fiul ei Ioan, fiind în vârstă, Cleopatra se străduia să-l trimită în oastea împăratului şi prin oarecari mijlocitori a cerut de la împărat o cinstită dregătorie pentru fiul ei, pe care a şi câştigat-o. Căci în vremea zidirii bisericii s-a trimis fiului ei de la împărat scrisoare de a fi primit în oaste şi brâu pentru cinstita dregătorie ostăşească. Iar ea a zis: "Să nu se îmbrace fiul meu în haine ostăşeşti şi nici să nu meargă în slujbă ostăşească, până ce nu se va sfârşi biserica lui Dumnezeu, pentru că doresc ca să ducă împreună cu mine moaştele sfântului mucenic şi după aceea va face împărăteasca poruncă". Sfârşindu-se biserica, a chemat episcopi, preoţi şi călugări şi, luând din mormânt cinstitele moaşte ale sfântului mucenic, le-a pus pe un pat de mult preţ, iar deasupra moaştelor a pus brâul şi haina ostăşească în care avea să se îmbrace fiul ei, ca să fie sfinţite de moaştele sfântului. Şi cu tot dinadinsul s-a rugat mucenicului, ca să fie ajutător fiului ei, pe care l-au binecuvântat toţi arhiereii şi preoţii cei adunaţi acolo. Apoi s-a adunat multă mulţime de popor creştinesc acolo. Astfel, Cleopatra cu fiul ei luând patul cu moaştele, l-au dus în biserică. Biserica, fiind sfinţită, au pus moaştele sfântului la jertfelnic şi, săvârşindu-se dumnezeiasca Liturghie, Cleopatra a căzut înaintea moaştelor sfântului Uar, zicând: "Rogu-mă ţie, purtătorul de chinuri al lui Hristos, să-mi ceri mie de la Dumnezeu, ceea ce va fi Lui plăcut şi mie de folos, asemenea şi unuia născut fiului meu. Pentru că nu îndrăznesc să cer mai mult decât ce voieşte Domnul, căci El ştie ce ne este de folos şi voia Lui cea bună şi desăvârşita în noi să se săvârşească".

     După sfârşirea sfintei slujbe, a făcut ospăţ mare celor adunaţi, şi ea împreună cu fiul ei slujeau, poruncind fiului ei să nu guste nimic, până ce se va săvârşi ospăţul, şi după aceea să mănânce din resturile care vor rămâne. Dar slujind ei, copilul s-a îmbolnăvit foarte greu şi a mers la patul său. Apoi sculându-se toţi de la ospăţ, a strigat pe fiul ei ca să mănânce împreună, din rămăşiţele de la ospăţ. Ioan, însă, nu putea să grăiască nici un cuvânt, fiind foarte aprins de friguri.

     Văzând Cleopatra pe fiul ei bolnav, a zis: "Viu este Domnul, că nici eu nu voi pune bucate în gura mea, până ce nu voi vedea ce se va face cu fiul meu". Şi şedea lângă el, răcorindu-i pe cât îi era cu putinţă căldura bolii; dar ea mai mult se aprindea înăuntru, având mai mare mâhnire de unul născut fiul său. Apoi, în miezul nopţii a murit copilul, lăsând nemângâiatăpe mama sa, care plângea cu amar. Aceasta a alergat în biserica Sfântului Uar şi căzând la mormântul lui, striga: "Oare astfel mi-ai răsplătit mie, care atâta m-am ostenit pentru tine, o plăcutule al lui Dumnezeu? Oare asemenea ajutoare mi-ai dat mie, care am oropsit trupul bărbatului meu pentru tine şi pentru aceasta m-am nădăjduit în tine? Ai omorât pe unul născut fiul meu, ai surpat nădejdea mea şi ai luat lumina ochilor mei! Deci, cine mă va hrăni la bătrâneţe? Cine mă va îngriji la moartea mea? Sau cine va da trupul meu mormântului? Mai bine era să mor eu, decât să văd mort pe fiul meu iubit, care era tânăr şi acum este ca o floare vestejită mai înainte de vreme. Deci, sau pe fiul meu dă-mi-l, precum odată Elisei pe al sunamitencii, sau şi pe mine îndată să mă iei, pentru că nu pot să vieţuiesc cu necaz şi amărăciune". Astfel strigând ea cu plângere la mormânt, a adormit puţin de multă osteneală şi de necazul cel mare. Şi i s-a arătat în vedenie Sfântul Uar, ţinând pe copil în mâinile sale, şi erau amândoi luminaţi ca soarele, hainele lor erau albe ca zăpada, încinşi erau cu brâuri de aur şi cununi cu negrăită podoabă aveau pe capetele lor.

     Fericită Cleopatra, văzându-i, a voit să se închine lor. Dar Sfântul Uar a ridicat-o, zicându-i: "O femeie, pentru ce strigai asupra mea? Oare am uitat facerile tale de bine, pe care mi le-ai făcut în Egipt şi pe cale? Sau socoteşti că nu am simţit când ai luat trupul meu dintre stârvurile dobitoacelor şi l-ai pus în cămara ta? Oare nu ascult întotdeauna rugăciunile tale? Oare nu mă rog pentru tine lui Dumnezeu? Mai ales m-am rugat lui Dumnezeu pentru neamul tău cu care m-ai pus în mormânt, ca să li se ierte lor păcatele; apoi pe fiul tău l-am luat în oastea Împăratului ceresc. Oare nu tu singură m-ai rugat ca să-ţi cer de la Dumnezeu ceea ce îi este Lui plăcut, iar ţie şi fiului tău de folos? Deci am rugat pe bunul Dumnezeu şi bine a voit, după negrăita bunătatea Sa, ca să facă ostaş al Lui pe fiul tău, precum vezi că este unul din cei ce stau înaintea scaunului Său; şi de voieşti, iaţi-l şi-l trimite la slujba împăratului celui pământesc şi vremelnic, de vreme ce nu vrei ca fiul tău să slujească Împăratului Celui ceresc şi veşnic". Iar tânărul, şezând, a cuprins mâinile lui Uar şi i-a zis: "Nu, stăpânul meu, nu ascultă pe maica mea, nu mă da în lumea cea plină de nedreptate şi de toată fărădelegea, din care m-am izbăvit prin venirea ta. Nu mă depărta pe mine, părinte, din prietenia ta şi din petrecerea cu sfinţii". Iar către maică să a zis: "De ce strigi aşa, o, maică? Eu sunt rânduit în oastea Împăratului Hristos, şi mi s-a dat mie ca să stau cu îngerii Lui; iar tu acum vrei să mă iei pe mine de la împărăţie la sărăcie?" Fericită Cleopatra, văzând pe fiul ei îmbrăcat în rânduiala îngerească, a zis: "Luaţi-mă dar şi pe mine cu voi, ca şi eu să fiu acolo". Iar Sfântul Uar i-a zis: "Şi aici fiind, eşti cu noi; deci, mergi acum cu pace, iar după o vreme, când Domnul va porunci, vom veni să te luăm şi pe tine". Aceasta zicându-i, s-au făcut nevăzuţi de la ochii ei. Ea, venindu-şi în fire, şi-a aflat inima plină de bucurie şi veselie şi a spus această vedenie preoţilor, care au îngropat cu mare cinste pe fiul ei lângă mormântul Sfântului Uar, nemaiplîngînd acum, ci veselindu-se întru Domnul. După aceasta şi-a împărţit averile la săraci şi, lepădându-se de lume, vieţuia lângă biserica Sfântului Uar, slujind lui Dumnezeu în post şi în rugăciuni, ziua şi noaptea. Şi în toate Duminicile, când se ruga, i se arătau ei Sfântul Uar şi fiul ei, întru mare slavă. După şapte ani de petrecere într-o astfel de viaţă, fericită Cleopatra a murit, fiind bineplăcută lui Dumnezeu. Trupul ei s-a pus în biserica Sfântului Uar, aproape de fiul ei. Iar sfântul ei suflet, împreună cu al Sfântului Uar şi cu al fiului ei, Ioan, se află în ceruri întru veselie veşnică, înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: sfânt, mucenic, credinţa, minune, suferinţă, ostaș

Ultimele din categorie