Născut în 1547 în Insula Zachint (Zante), dintr-o familie nobilă și evlavioasă cu îndepărtate origini normande, Sfântul Dionisie a arătat încă din copilărie o minte strălucită și multă aplecare către viața contemplativă. Pentru a lupta împotriva celor lumești, împotriva trupului și a diavolului, la vârsta de douăzeci și unu de ani s-a lepădat de tot ce-i era drag și a devenit călugăr, sub numele de Daniel, la mănăstirea din Insulele Strofade, aflată câteva mile la sud de Zachint. În ciuda tinereții sale, s-a făcut curând pildă de virtute și de ascultare a rânduielilor mănăstirești, chiar și pentru monahii încercați. Posturile, privegherile noapte de noapte, rugăciunile fierbinți și cugetarea la cele dumnezeiești i-au adus ridicarea în treapta preoției de către Mitropolitul Chefaloniei, Filoteu Loverdos (1570), apoi a fost numit stareț al Mănăstirii Strofadelor și al Mănăstirii Maicii lui Dumnezeu Anafonitria, aflată pe înălțimile insulei.

După ce Insula Zachint a fost izbăvită în chip minunat de o mare năvălire a oștilor turcești (în octombrie 1571), pe când sfântul căuta o corabie pentru a merge în pelerinaj la Locurile Sfinte, a trecut prin Atena, unde Arhiepiscopul Nicanor (1570-1592), care aflase de virtuțile sale strălucite, a stăruit pe lângă el să primească însărcinarea de Episcop al Eghinei (1577). Renunțând la planurile sale și jertfindu-și iubirea de singurătate pentru a asculta de voia lui Dumnezeu, smeritul monah a urcat pe scaunul episcopal, primind numele de Dionisie. A dat iarăși viață insulei, care fusese aproape golită de locuitori atunci când turcii îi alungaseră din ea pe venețieni, și, în ciuda nenumăratelor greutăți, și-a călăuzit cu înțelepciune și cu grijă părintească turma duhovnicească[1]. Răspândindu-i-se cu iuțeală faima, s-a hotărât să se retragă din scaun pentru a scăpa de slava deșartă și de risipirea pe care o aduce viața în lume și, în 1579, s-a întors în patria sa. La chemarea Patriarhului Constantinopolului, Ieremia al II-lea, a îndeplinit câtva timp slujirea de horepiscop la Zachint[2]. Însă, de îndată ce a avut prilejul, a alergat cu grăbire să se retragă la Mănăstirea Maicii Domnului Anafonitria (1582). Rămas iarăși singur cu Dumnezeu, și-a reluat cu râvna tinereții postul, nevoința și rugăciunea. Nu lăsa niciodată pe nimeni să intre în chilia sa, de unde nu ieșea decât pentru a împărți pomeni săracilor sau pentru a dărui ucenicilor lumina învățăturilor sale.

Mai presus de toate strălucea prin iubirea aproapelui și mărinimie. Într-o zi, ucigașul propriului său frate[3], Constantin, urmărit de poteră și de părinții mortului, a ajuns la mănăstire și a cerut adăpost Sfântului Dionisie, fără să-l cunoască. Aflând pricina fugii sale și cine era victima, omul lui Dumnezeu și-a stăpânit din toate puterile durerea omenească și ispita de a răzbuna acea ucidere. După pilda lui Hristos, care a iertat dușmanilor Săi, rugându-se pentru cei care-L prigoneau, a mers către ucigaș cu milă, l-a mângâiat, l-a îndemnat la pocăință și l-a ascuns într-o chilie îndepărtată. Când urmăritorii au ajuns la mănăstire, au dat groaznica veste sfântului, care s-a prefăcut că nu știe nimic și a încercat să domolească furia și dorința lor de răzbunare prin cuvinte de pace. Odată ce aceștia s-au îndepărtat, l-a scos afară pe ucigaș, care era înmărmurit de spaimă și de uimire dinaintea acestei pilde de iertare mai presus de fire, apoi i-a dat drumul ca să lucreze la mântuirea sufletului său, după ce i-a dăruit merinde și bani pentru drum.

Împodobit cu virtuți atât de înalte, Sfântul Dionisie a mai primit de la Dumnezeu și darul de a săvârși minuni pentru mângâierea creștinilor necăjiți. Într-o zi cu ploaie torențială a făcut să se oprească în loc apele umflate ale unui fluviu, ca să-l poată trece dimpreună cu ucenicul său. Iar când trupul unei femei moarte ce căzuse sub blestem a rămas neputrezit, sfântul a pus să i se deschidă mormântul, a citit rugăciunea de dezlegare și îndată trupul s-a prefăcut în pulbere, după legea firii. Altă dată, prin puterea rugăciunii sale, a îngăduit unor pescari sărmani, care huleau împotriva lui Dumnezeu și a slujitorului Său, să facă o pescuire minunată care le-a deschis calea pocăinței. Dumnezeu îl împodobise și cu darul înainte-vederii și al deosebirii cugetelor, astfel că le amintea celor care veneau să se spovedească la el de toate păcatele lor uitate sau tăinuite.

Omul lui Dumnezeu a ajuns astfel la vârsta de șaptezeci și cinci de ani, răspândind în jurul lui minuni, bucurie, pace și iubire pentru toți. Slăbit foarte de o boală dureroasă și de îndelungații ani de nevoință, și-a dat sufletul lui Dumnezeu la 17 decembrie 1622, după ce le prevestise ucenicilor moartea sa cu câteva zile mai înainte. După propria voie, trupul i-a fost dus pe dată la Mănăstirea Strofadelor pentru a fi îngropat, însoțit cu cântări și rugăciuni de o numeroasă mulțime. Câțiva ani mai târziu, după ce sfântul s-a arătat în multe rânduri starețului și fraților din mănăstire, i s-au dezgropat moaștele. Și, minune! S-a descoperit atunci cu uimire trupul său nestricat și răspândind mireasma dulce a vieții veșnice. Trupul a fost așezat, acoperit cu veșmintele și podoabele episcopale, în nartexul bisericii, unde a rămas până la devastarea mănăstirii de pirații turci (1717). Neprețuitele moaște au fost atunci mutate în catedrala din Zachint, apoi în biserica întemeiată în cinstea sfântului, unde sunt cinstite și astăzi cu evlavie de către toți locuitorii insulei. Minunile, arătările și multele semne prin care Sfântul Dionisie a dovedit că este mereu alături de turma sa au făcut din el cel mai de seamă ocrotitor al Insulei Zachint[4].

(Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților. Volumul IV, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 206-209)

[1] Scaunul episcopal rămăsese vacant între anii 1537 și 1577.

[2] În urma ocupației francilor, pe la mijlocul veacului al XV-lea, nu mai rămăsese decât un singur episcop pentru toată Itaca, Chefalonia și Zachint, care ținea de episcopia Corintului și, prin aceasta, de Patriarhul Constantinopolului. În timpul ocupației venețiene (1485), cârmuirea vieții bisericești a ortodocșilor din Zachint a fost încredințată unui protopop numit de Episcopul Chefaloniei. La moartea lui Filotei, Episcopul Chefaloniei și Zachintului (1581), credincioșii din Zachint l-au convins pe Dionisie să-și propună candidatura în locul lui, dar locuitorii Chefaloniei l-au refuzat, ceea ce a sporit tensiunile între cele două insule. Însă Dionisie a continuat să-și îndeplinească sarcinile de horepiscop, hirotonind preoți și cârmuind viața bisericească a insulei.

[3] Care făcea parte din familia Mondinoi, rivala familiei Siguroi în lupta pentru supremație în insulele din Marea Egee.

[4] Patriarhul ecumenic Gabriel recunoscuse oficial cinstirea sa în 1703. Mutarea moaștelor Sfântului Dionisie din Strofade în Zachint se pomenește la 24 august.