Metodie, arhiereul lui Hristos, era de neam din părțile Siciliei. Din tinerețe a primit viața călugărească și a sporit în multe fapte bune, iar pe vremea împărăției lui Leon Armeanul, luptătorul împo­triva icoanelor, pe scaunul patriarhiei Constantinopolului fiind Prea Sfințitul Nichifor, Sfântul Metodie avea rânduiala de apocrisiarh și a fost trimis de patriarhul Nichifor la papa Romei pentru trebuințele bisericești. Și a zăbovit acolo mult, deoarece răucredinciosul împărat Leon a izgonit de pe scaun pe Prea Sfințitul Nichifor, iar în locul lui a ridicat pe cel de un gând cu dânsul, pe ereticul Teodot milesianul, cel cu porecla Casiter.

Iar după ce au pierit împăratul Leon și mincinosul patriarh Teodot, Sfântul Metodie s-a întors din Roma cea veche în Roma cea nouă și, având rânduiala preoției, slujea Domnului întru cuvioșie și dreptate, nevoindu-se totdeauna împotriva eresului luptării de icoane, care într-acea vreme se întinsese foarte mult, pentru că după Leon Armeanul a luat împărăția Mihail, supranumit Valvos sau Travlos, de același eres cu dânsul, iar scaunul patriarhiei din Constantinopol se ținea de cei necredincioși. Deci fericitul Metodie suferea multă oste­neală, luptându-se cu ereticii, înfruntându-i și biruindu-i; de aceea era chinuit în legături și în temniță de răucredinciosul împărat, precum încredințează despre aceasta Zonara grecul, care spune că Mihail Travlos, măcar că la începutul împărăției sale s-a arătat bun, căci pe mulți părinți care au fost surghiuniți de Leon Armeanul pentru cin­stirea icoanelor, i-a iertat de pedeapsă și din legături le-a dat drumul; însă, nu după multă vreme, lepădând acea fățarnică facere de bine, și-a dat pe față răutatea sa și a început a prigoni pe cei dreptcredincioși și, afară de mulți alții care au fost munciți, s-a sculat cu mânie asupra Sfântului Metodie și a lui Eftimie, arhiepiscopul Sardiei. Deci pe Eftimie l-a izgonit, pentru că cinstea sfintele icoane, iar pe Metodie l-a închis în temnița din Crit.

Același Zonara scrie despre împăratul acela cât era de rău cu credința; căci Mihail Travlul urma întru toate lui Copronim, fiind supus jidovilor, și poruncea să se postească sâmbăta, iar învierea morților nu credea că este. De aceea, bunătățile cele ce vor să fie le defăima și râdea de sfinții prooroci. încă zicea că nu sunt diavoli. Păcatele spurcate trupești nu le socotea ca păcate, iar pe Iuda vânză­torul îl socotea că este mântuit, socotindu-l sfânt. înțelepciunea Scrip­turilor îi era foarte urâtă și nu lăsa pe oameni să-și dea copiii la învă­țătura cărții, ca să nu se vădească nebunia lui de cei ce știu puterea și tainele dumnezeieștilor Scripturi; căci voia ca toți să urmeze rătăcirii lui, întru neștiință și fără de carte. Acestui rău-credincios împărat se împotrivea foarte tare Sfântul Metodie, ca un preaînțelept și iscusit în dumnezeiasca Scriptură, în dogmele credinței celei drepte și în rânduiala Sfinților Părinți; de aceea era chinuit ca un mărturisitor al adevărului, nu numai cu legături și cu temniță, ci și cu bătăi.

Iar după moartea lui Mihail Travlul, împărăția grecească a luat-o fiul său, Teofil, care, precum a fost moștenitor al scaunului părintesc, tot așa a fost și al credinței sale celei rele, și a muncit pe mulți pentru dreapta cinstire a sfintelor icoane. El însă iubea înțelep­ciunea Sfintei Scripturi și școlile cele pustiite din Constantinopol le-a înnoit, poruncind ca iarăși să se învețe carte în ele. Tot el a eliberat pe Sfântul Metodie, precum scrie despre aceasta istoricul grec Mihail Glicas: „Dumnezeu a scos din legăturile cele întunecoase pe Metodie cu oarecare închipuire nouă și minunată; căci Teofil iubind înțelepciunea Scripturii și îndeletnicindu-se adeseori la citirea cărților, a aflat oarecare carte greu de înțeles și nu a putut să tâlcuiască cele scrise într-însa. Atunci cineva dintre ai săi i-a spus că nu este între oameni altul care să poată tâlcui cu înlesnire cărțile cele greu de înțeles, decât Metodie cel închis în temnița din Crit. Și îndată împăra­tul a trimis și a scos din legături pe Sfântul Metodie. Deci, văzându-l și vorbind cu el, l-a cunoscut că este bărbat înțelept și, lăsându-l liber, îl avea pe el în cinste”.

Iar după ce sfântul a câștigat libertate, iarăși se lupta cu ereticii, învățându-i să dea sfintelor icoane cinstea și închinăciunea cea vrednică. Astfel, iarăși a pornit spre mânie pe cei potrivnici și chiar împăratului i se aducea de știre despre aceasta, și se tulbura cu mânie asupra sfântului, însă l-a răbdat până la o vreme.

Intr-acea vreme, grecii au avut un război cu saracinii și era nevoie ca însuși împăratul să meargă la război. Deci, mergând împă­ratul în tabără, a luat cu dânsul și pe Sfântul Metodie; pe de o parte ca și cum l-ar fi luat pentru rugăciune, iar pe de alta, pentru vorbele și întrebările din Sfintele Scripturi, ce le făcea cu dânsul, pe care Sfântul Metodie lesne le dezlega. De fapt însă împăratul l-a luat cu el pentru că se temea ca, rămânând singur sfântul în Constantinopol, să nu facă tulburare în popor și sculare împotriva celor ce nu se închină sfintelor icoane; căci cuviosul era iubit poporului, ca un bărbat sfânt, învățător și iscusit nu numai în lucrurile cele duhovnicești, ci și în ocârmuirea cetății.

De aceea împăratul, nelăsându-l pe el singur în cetate, l-a luat cu dânsul printre ostași. Iar după ce, cu îngăduința lui Dumnezeu, ismaelitenii au biruit pe greci și au sfărâmat toată puterea lui Teofil, încât abia a scăpat singur și cu puțină oaste, atunci mânia sa asupra Sfântului Metodie, ținută în inimă, a dat-o pe față. Pentru că rău credinciosul împărat zicea: „De aceea ne-a lăsat pe noi Dumnezeu să fim biruiți de vrăjmași pentru că printre noi se află închinători de idoli!”. Astfel grăind ticălosul, numea sfintele icoane idoli. La acestea grăindu-i Sfântul Metodie împotrivă, îi zicea: „Pentru aceea s-a mâniat Domnul împotriva creștinilor, fiindcă este necinstit de dânșii în sfânta Sa icoană, și de aceea a îngăduit ca să fie călcați de vrăjmași”. Atunci împăratul, umplându-se de mânie, i-a dat multe bătăi și l-a trimis la surghiunie într-o insulă oarecare.

Acolo a poruncit să-l închidă împreună cu doi tâlhari într-un mormânt săpat adânc în pământ în chip de peșteră, și să nu-l lase să vadă lumina zilei. Deci Metodie fiind viu, petrecea ca un mort în șanurile pământului, ca și Iona în pântecele chitului și mulțumea lui Dumnezeu. Și a fost pus un pescar oarecare să-i dea mâncare foarte puțină, atât cât să nu moară de foame, ci să i se lungească viața, ca astfel să pătimească cât mai mult în mormântul acela.

În acea vreme, Teofil a muncit pe doi sfinți mărturisitori, Teodor și Teofan, pentru cinstirea sfintelor icoane și, însemnându-le fețele cu scrisori de fier, i-a trimis în surghiun. Deci, fiindu-le calea alături de insula în care Sfântul Metodie ședea închis în mormânt, s-au întâlnit din întâmplare în cale cu pescarul care îl hrănea pe cel legat și au aflat de la el toate cele întâmplate Sfântului Metodie. Dar de vreme ce nu era cu putință a se vedea cu dânsul, căci erau cumpliți cei ce îi duceau pe ei, i-au trimis prin acel pescar o scrisoare cu aceste mici stihuri așa:

Către cel viu și mort, care în mormânt șade,

Ca un pământesc, pe cele de sus părți le înconjoară.

 Cei ferecați, celui ce poartă legături

 Îi scriu, avându-și fețele însemnate.

Citind Sfântul Metodie acea scrisoare și aflând încă și din povestirile pescarului de acei sfinți purtători de chinuri, s-a mângâiat cu duhul și a mulțumit lui Dumnezeu, Care i-a întărit într-o nevoință ca aceasta. Deci le-a răspuns înapoi prin următoarele rânduri:

Celor scriși sus în cartea cea neuitată,

 Din care fiecare este cu fața însemnată,

 Pe legăturile acelora, le sărută cel legat,

 Care, viu, mai înainte de moarte, este îngropat.

Sfântul Metodie a petrecut în acea închisoare de mormânt până la moartea lui Teofil. Și după ce pe mortul acela l-a luat înăuntrul său mormântul lui, atunci pe acest viu mort l-a dat mormântul afară la lume, precum chitul l-a aruncat pe Iona din pântece. După aceea, viteazul mărturisitor a văzut iar lumina zilei și și-a deschis gura spre mărturisirea dreptei credințe, după ce moartea a întunecat ochii lui Teofil cu țărâna mormântului și, gura hulitoare a aceluia închizând-o în mormânt, i-a făcut tăcere limbii lui celei bârfitoare. Apoi, după moartea lui Teofil, a luat împărăția Mihail al treilea, fiul lui; dar împărăția o îndrepta maica lui, Teodora, fiind prea tânăr împăratul Mihail, fiul ei. Aceasta primind cârmuirea împărăției, întâi a început a se îngriji de pacea Bisericii lui Hristos, care era foarte tulburată de luptătorii împotriva sfintelor icoane; pentru că începând din zilele împăratului Leon Isaurul până la moartea lui Teofil, au trecut l20 de ani în care icoana lui Hristos fiind călcată și batjocorită de creștini, foarte mult se mânia și se întărâta Hristos Dumnezeu și îngăduia nu puține răutăți asupra împărăției creștinești, pentru că, în acei ani, multe țări creștinești au fost robite saracinilor, care le-au luat în stăpânirea lor.

Pe vremea aceea, împărăția grecească și cea romană s-au împăr­țit în două, pentru că la început împăratul grecesc al Constantinopo-lului - Roma cea nouă - stăpânea și Roma cea veche, deci Răsăritul și Apusul era îndreptat de un sceptru, adică de împăratul grecesc, iar pentru înmulțirea eresului luptătorilor de icoane și pentru vărsarea sângelui mărturisitorilor celor fără de număr ai dreptei credințe, care erau munciți cumplit de luptătorii de icoane, Apusul s-a despărțit de stăpânirea împăraților grecești și și-a pus alt împărat. Deci împăratul grecesc a rămas a stăpâni numai țara grecească singură și nici pe aceea întreagă, deoarece Sfânta Cetate a Ierusalimului cu Palestina, cu Siria, cu Arabia, și Egiptul cu părțile de sub stăpânirea lui, au căzut sub stăpânirea saracinilor.

Toate acestea veniseră de la Dumnezeu pentru păcatele creștini­lor, care se abătuseră de la dreapta credință, căzuseră în eresuri și călcau sfintele icoane. Deci privind și socotind acestea, dreptcredin­cioasa și plina de înțelegere împărăteasă Teodora, cea de Dumnezeu insuflată, s-a sârguit să piardă din împărăția creștinească acel bleste­mat eres al luptătorilor împotriva icoanelor; iar dreptcredincioasa cinstire a sfintelor icoane s-o întoarcă ca pe o prea frumoasă podoabă Miresei lui Hristos, Sfintei Biserici, și astfel să întărească dreapta credință. Deci a poruncit ca îndată să elibereze pe toți mărturisitorii dreptei credințe din legături și din temnițe și de la pedeapsă, ca să vină în Constantinopol la sinod și să ducă cu cinste cuviincioasă sfintele icoane în Bisericile lui Dumnezeu.

În vremea aceea a fost scos și Sfântul Metodie din închisoarea mormântului său. Iar de vreme ce atunci era pe scaunul patriarhiei -ca o urâciune a pustiirii la locul cel mai de cinste - mincinosul patriarh Ioan, cel numit Anie, ereticul și fermecătorul, acela care fusese ridicat la scaunul patriarhiei de împăratul Teofil; iar Sfinții Părinți nu voiau să aibă împărtășire cu dânsul, pentru aceea, la început, dreptcredincioasa împărăteasă l-a izgonit pe acel patriarh de la scaunul patriarhiei, ca pe un vier sălbatic de la vie, adică de la Biserica lui Hristos.

Și a fost ales la patriarhie, cu bunăvoința lui Dumnezeu, acest sfânt mărturisitor și mucenic Metodie, și a fost ridicat la scaun cu mare bucurie de întregul popor dreptcredincios. Această ridice re a lui, după alegerea lui Dumnezeu, mai mult decât după cea omenească, s-a încredințat mai înainte că se va face, prin proorocia Cuviosului Ioanichie cel Mare, de care lucru se scrie astfel în viața lui: Evstratie, egumenul mănăstirii Avgarov, a întrebat odată pe Cuviosul Ioanichie: „Părinte, până când vor fi călcate sfintele icoane și nu se vor da Bisericii, iar prigonitorii se vor înmulți și turma lui Hristos o vor răpi ca niște fiare sălbatice?”. Sfântul Ioanichie a răs­puns: „Frate, să mai aștepți puțin și vei vedea puterea lui Dumnezeu. Pentru că va lua ocârmuirea bisericească un oarecare Metodie cu numele. Acela o va îndrepta pe ea prin duhul dumnezeiesc, eresurile le va pierde și cu dogmele ortodoxe va întări Biserica și va aduce alinare și unire la un gând; iar pe cei potrivnici îi va smeri dreapta Celui Preaînalt”.

Această proorocie a Cuviosului Ioanichie s-a împlinit la Sfântul Metodie, căci, după moartea lui Teofil, a fost numit patriarh al Constantinopolului, fiind vrednic de o dregătorie ca aceea, ca unul ce era stâlpul cel tare al dreptei credințe, întărirea cea neclătită a evla­viei, ostașul lui Hristos cel împodobit cu mucenicie, cel mai înainte însemnat de Dumnezeu spre acea mare arhierie și de bărbatul cel înaintevăzător mai înainte înștiințat. Acesta, cu împărăteasa Teodora cea dreptcredincioasă, a adunat în Constantinopol sinod de Sfinți Părinți și a întărit dogmele cele ortodoxe ale sfântului și marelui a toată lumea al șaptelea Sinod, care s-a adunat mai înainte în Niceea, pe vremea împărăției lui Constantin și a Irinei, împotriva luptătorilor de icoane. Iar pe cei ce se împotriveau la acele dogme așezate la al șaptelea Sinod a toată lumea, i-a dat anatemei a doua oară.

Deci, veselind cu totul Ortodoxia, a împăcat tulburarea biseri­cească, și, prefăcând în alinare toată furtuna și învăluirea, a adus icoanele în Biserica Domnului cu mare dănțuire, în cea dintâi Duminică a Sfântului Marelui Post al Paștelui. Și s-a făcut bucurie nu numai în Constantinopol, ci în toată partea cea de sub cer, oriunde se afla dreapta credință cea creștinească.

Și biruind pretutindeni dreapta credință și toți creștinii dănțuind duhovnicește, se rupeau de zavistie inimile acelora, în care era înrădăcinat eresul luptării împotriva icoanelor. Unul ca acela era Anie, mincinosul patriarh Ioan, cel zis mai înainte, care a fost lepădat de pe scaun, și fratele lui, Arsavar, cel ce avea în palatul împărătesc rânduiala de patriciu, și alții oarecare, unii din boierii cei cu dregătorii, iar alții din rânduiala mai mică. Aceia, nepricepându-se ce să facă, socoteau în sine cum ar putea să aducă hulă asupra prea sfințitului Metodie.

Deci Anie a îndemnat pe o oarecare femeie de un gând cu dânsul - nu din cele de rând, ci din cele strălucite, pentru că fiul ei a fost voievod în Smirna - și a năimit-o cu mult aur, ca, mergând la împărăteasă și la ispravnicii cei ce erau puși lângă împăratul cel tânăr, să le spună că Metodie, noul patriarh, a păcătuit cu ea. Aceasta au scornit-o ticăloșii, socotind că, dacă îl vor necinsti, se va duce în popor veste rea și nume hulit despre dânsul și atunci ei vor putea cu înlesnire ca și învățătura lui și sfintele icoane iarăși să le hulească pe față. Deci, ducându-se acea femeie la împărăteasă și la boierii cei puși lângă împăratul cel tânăr, a spus acel lucru, aducând plângere împotriva sfântului și nevinovatului bărbat. Și ca să i se creadă minciuna ca un adevăr, acea femeie vărsa lacrimi din ochi, ca și cum ar fi fost silită de noul patriarh Metodie.

Atunci toți s-au minunat de acel lucru și s-au smintit; deci îndată s-a lățit această veste prin toată cetatea, și se tulburau cei dreptcredincioși, iar cei răucredincioși se bucurau și dănțuiau. Unii batjocoreau pe cei dreptcredincioși și, ocărându-i, le ziceau: „Iată ce fel de patriarh aveți și unuia ca acesta urmați!”. Iar Prea Sfințitul Metodie, auzind unele ca acelea, se minuna de unde i-a venit acea năpastă. Insă, având conștiința curată, se bucura cu duhul de ispita cea fără de vină; dar a fost și cuprins de mare mâhnire pentru sminteala poporului celui atât de mult și pentru batjocorirea aceea care se făcea la toți cei dreptcredincioși de la cei răucredincioși.

Deci ce a făcut Metodie, marele arhiereu, bărbatul nevinovat cu mâinile și curat cu inima, care și-a păzit fără de prihană curăția trupului său din pântecele maicii sale? Vrând el ca nu atât pe sine să se curățească de pâra cea mincinoasă, ci mai mult să ridice sminteala din Biserică și să astupe gurile cele mincinoase ale ereticilor, a gândit ca, deși era cu rușine, să-și descopere boala cea tăinuită a trupului său, care până atunci nu era știută de nimeni, și să arate și să dovedească cum că nu putea el să facă amestecarea păcatului cea trupească. Deci, trimițând la palatul împărătesc, a cerut judecată dreaptă, care să cerceteze faptele între el și femeia aceea.

Și stând înainte la judecata fețelor celor cinstite, neavând ce să grăiască altceva afară de nevinovăția sa și nevrând să se sfădească cu femeia cea fără de rușine, a lepădat rușinea cea firească și cuviincioasă unui om ca acela - fiind silit de primejdia zisă -, și în fața tuturor și-a descoperit haina până la goliciune, arătându-și locul cel tăinuit al trupului cu totul cuprins de vătămare. Atunci toți au cunoscut că era mincinoasă clevetirea acelei femei; pentru că au văzut că era cu neputință unui om atât de bolnav să se amestece cu păcatul trupesc. Deci îndată s-au bucurat dreptcredincioșii și s-a ridicat ocara de la fiii dreptei credințe și s-a pierdut sminteala din Biserică. Iar pe cei răucredincioși i-a cuprins rușinea și s-au astupat gurile lor cele hulitoare; iar durerea s-a întors la capul lor și batjocorirea lor spre rușinarea și defăimarea lor înșiși.

Iar Prea Sfințitul Patriarh Metodie, fiind întrebat de acei cinstiți judecători, prin ce întâmplare i s-a făcut lui acea boală, el n-a tăinuit lucrul acela, pe care până atunci nu-l spusese nimănui, ci descoperind acea durere a sa, a descoperit și pricina durerii, și a răspuns: „Când am fost trimis de Prea Sfințitul Patriarh Nichifor la papa, zăbovind acolo, mi-a venit de la ispititorul trupului - îngerul satanei - o poftă foarte mare spre păcatul trupesc și o grozavă aprindere a mădu­larelor, încât mult mă luptam ziua și noaptea cu patima aceea, muncindu-mă cu postul, cu privegherea și cu tot felul de osteneli omorâtoare.

Și dacă am văzut că nu se depărtează de la mine acea patimă, socotindu-mă aproape de cădere, m-am aruncat cu lacrimi înaintea Sfântului Apostol Petru, încredințându-mă în ajutorul lui și cerând ușurare de la dânsul, ca el, cu puterea darului său pe care îl primise de la Dumnezeu, să-mi ușureze patima și să mă izbăvească de războiul cel trupesc, ca să nu mă lase să-mi spurc trupul meu cel sfințit spre curăție. Și adormind eu puțin întru acea grijă, mi s-a arătat Sfântul Apostol Petru și cu dreapta sa s-a atins de părțile cele tăinuite ale trupului meu. Din această atingere am simțit o durere, ca și cum a ars cu foc acel loc și am suspinat foarte tare. Iar apostolul mi-a zis: «De acum nu vei mai simți mai mult război de la păcatul cel trupesc». Iar eu îndată deșteptându-mă, m-am aflat că primisem această vătămare și acest fel de boală precum vedeți”.

Auzind aceasta judecătorii de la sfântul, s-au umilit și au judecat că este nevinovat păcatului. Iar pe femeia aceea au poruncit s-o muncească, ca să afle de la cine a fost îndemnată să clevetească de rău pe arhiereul lui Dumnezeu, cel nevinovat și curat. Și îndată au stat de față muncitorii ca să ia pe acea femeie spre muncire. Iar ea, văzând sabia trasă, locul pregătit și toiege cu ghimpi ascuțiți, s-a temut foarte și, mai înainte de a o munci, a spus adevărul, arătând pe nume pe toți cei ce au îndemnat-o și au năimit-o pe ea, spunând și aurul ce i se dăduse de îndemnătorii ei și în ce loc este pus în casa ei.

Atunci judecătorii au trimis slugi credincioase la casa ei, care mergând, au găsit aurul la locul acela, în care a spus ea și l-au adus la judecători. Și au hotărât judecătorii dreaptă judecată împotriva acelei femei și împotriva îndemnătorilor ei, ca să fie pedepsiți cu moartea.

Dar Prea Sfințitul Patriarh Metodie, fiind fără de răutate, credincios și adevărat următor al Domnului său, n-a lăsat să se facă aceea și i-a eliberat, nu numai de la moarte, ci și de la bătăile ce li se cuveneau, punând asupra lor numai această pedeapsă, ca în toate sărbătorile mari să meargă, cu rânduială și cu lumânări aprinse, de la biserica Vlaherna, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, la biserica sobornicească a Sfintei Sofia și, stând lângă ușile bisericești, să-și primească anatema în urechile lor.

Atunci au tăcut gurile ereticești cele hulitoare, iar eresul luptătorilor de icoane din Constantinopol s-a pierdut până la sfârșit, cu darul lui Dumnezeu, cu rugăciunile și cu sârguința cea neadormită a plăcutului lui Dumnezeu Prea Sfințitul Patriarh Metodie, care pentru minciuna ce se scornise împotriva lui fără de vină, s-a arătat mai luminat și mai slăvit. Iar potrivnicilor nu li s-a dat aceea pe care David o cerea de la Dumnezeu, celor .ce i-au greșit, zicând: Umple fețele lor de ocară, și vor căuta numele Tău, Doamne, pentru că, orbindu-i răutatea și împietrindu-li-se inima, la cele dintâi fapte rele ale lor au adăugat alte răutăți mai mari.

Astfel mincinosul patriarh Ioan, căruia îi zicea Anie, fiind începător al acelei răutăți, a fost trimis la pocăință într-o mănăstire. Iar pe când era acolo, a văzut sfintele icoane ale Mântuitorului Hristos, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și ale sfinților îngeri, înnoite de cei dreptcredincioși, după stricarea care se făcuse de luptătorii împotriva icoanelor. Deci a poruncit diaconului său să le scoată ochii sfinților de pe sfintele icoane, iar diaconul a făcut după cum i s-a poruncit. Despre aceasta s-a înștiințat împărăteasa Teodora, care, .râvnind după Hristos Dumnezeu, a poruncit ca însuși acelui eretic patriarh mincinos să i se scoată ochii; dar, fiind rugată de oarecare cinstiți senatori, nu a mai poruncit să i se scoată ochii, ci să i se dea două sute de lovituri cu niște bice tari, celui ce era vrednic de nenumărate munci și morți; de vreme ce și el, la vremea stăpânirii sale de puțin timp, pe mulți i-a muncit până la moarte pentru dreapta credință; iar acum, fiind la pedeapsă, nu înceta a face batjocură la sfintele icoane.

Iar Prea Sfințitul Patriarh Metodie, după toate acele tulburări bisericești și după multele sale primejdii pe care le-a răbdat pentru sfintele icoane, a îndreptat ocârmuirea bisericească în liniște și în pace, împodobind scaunul patriarhiei Constantinopolului, cu chipul și cu viața sa, cea asemenea cu îngerii, păzind bine turma cea cuvântă­toare a oilor lui Hristos și săturându-o cu pășunea învățăturilor celor insuflate de Dumnezeu. El în toate zilele înmulțea cinstea sfintelor icoane, cinstind în icoane pe însăși fețele acelora care se închipuiesc prin zugrăvirea icoanelor. împreună cu cinstirea icoanelor, s-a sârguit să întărească în Constantinopol și aceea, ca să se dea iarăși cinstea vrednică cinstitelor moaște ale sfinților și plăcuților lui Dumnezeu; căci, pe vremea stăpânirii ereticești, împreună cu sfintele icoane erau necinstite și moaștele sfinților, fiind călcate cu picioarele, târâte pe ulițe cu batjocură, aruncate în noroi și în gunoi, și defăimate prin arderea focului sau prin înecare în apă. Și numai acelea s-au păstrat întregi, pe care mâinile dreptcredincioșilor s-au grăbit să le ascundă de la fața celor răucredincioși în sanurile pământului; încât atunci nici nu puteai să auzi de moaștele plăcuților lui Dumnezeu în Constantino-pol.

Deci Prea Sfințitul Metodie, arhiereul lui Hristos, s-a sârguit iarăși să îmbogățească Constantinopolul cu moaștele sfinților și să învețe pe poporul cel dreptcredincios la cinstirea cea cu vrednică datorie a lor. întâi au fost aduse cu cinste de la Heronis la Constantinopol moaștele Sfântului Teodor Studitul, care, după l8 ani ai mutării lui la Dumnezeu, erau întregi, fără de stricăciune. Apoi a adus de asemenea cu cinste în Constantinopol moaștele Prea Sfințitului Patriarh Nichifor, stăpânul său, la care a fost în rânduiala de apocrisiarh și de care a fost trimis la Roma. Despre aceasta s-a scris pe larg la l3 zile ale lunii martie.

Apoi și trupul său mult ostenit și mult chinuit, sfințit prin cură­ție, îl gătea întru moaște nestricăcioase Bisericii Constantinopolului, ca pe o vistierie de mult preț; pentru că se apropia acum de fericitul său sfârșit, pe care l-a văzut mai înainte și de care s-a înștiințat și din proorocia Cuviosului Ioanichie. Pentru că acela, precum mai înainte a spus despre vremea când va fi patriarh Sfântul Metodie, așa și după aceea a spus și când își va lua obștescul sfârșit. Căci amândoi fiind înainte-văzători în Sfântul Duh, unul altuia și-au știut mai înainte mutarea lor, precum se povestește aceasta în viața Cuviosului Ioanichie, astfel:

În al cincilea an al împărăției lui Mihail, părintele Metodie patriarhul, văzând mai înainte că se apropie ducerea la Domnul a lui Ioanichie, a mers la el cu clerul său, cerând cea mai de pe urmă binecuvântare și rugăciune. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind mult cu Sfântul Metodie și învățându-i dreapta credință pe cei ce veniseră cu el, i-a proorocit lui Metodie că și el, după sfârșitul lui, va trece fără zăbavă din această viață vremelnică în cea veșnică. Apoi, făcând rugăciune și sărutându-se unul pe altul cu sărutarea cea mai de pe urmă, s-au despărțit. Patriarhul s-a întors întru ale sale, iar Cuviosul părinte Ioanichie a rămas în chilia sa, rugându-se și pregătindu-se mai înainte de sfârșitul său. Iar a treia zi după plecarea patriarhului, Cuviosul și purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Ioanichie a trecut la Domnul în patru zile ale lunii noiembrie. Iar în a opta lună după moartea lui, Prea Sfințitul Patriarh Metodie s-a odihnit și el întru Domnul, în l4 zile ale lunii iunie. Astfel s-a împlinit proorocia Cuviosului Ioanichie, pe care a proorocit-o patriarhului, că, fără zăbavă, va trece și el din această viață vremelnică la cea veșnică.

Iar după ce Sfântul Metodie s-a mutat către Domnul, multă plângere și tânguire a fost pentru el în toată Biserica Constantino-polului, care s-a lipsit de un mare și luminător părinte ca acesta a toată lumea. Și i-au făcut lui îngropare cinstită, precum se cădea unui atât de mare arhiereu.

Și păstorind Sfântul Metodie Biserica lui Hristos patru ani și trei luni, a trecut la viața cea nelipsită cu anii, numărându-șe în ceata sfinților ierarhi, și a stat înaintea Arhiereului cel Mare, începătorul păstorilor, Cel ce a străbătut cerurile, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel de toți sfinții slăvit, Căruia și de la noi, păcătoșii, să-I fie cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.