Viața Sfântului Mucenic Abo, ocrotitorul orașului Tbilisi

„Când Dumnezeu a binevoit să mă despartă de neamul meu şi să mă călăuzească spre împărăţia Fiului Său, Iisus Hristos, am lăsat religia musulmană născocită de oameni şi am urmat Adevărul descoperit de Dumnezeu. Nu ascund, aşadar, că acum sunt creştin. Cred în singurul Dumnezeu adevărat, Cel în Treime, şi m-am botezat în numele Lui.”

De la Bagdad la Kartala

În secolul al VII-lea, când Georgia se afla sub ocupaţia musulmanilor arabi, voievodul Kartalei, Nerses, fiul lui Adarnase Kuropalat, a fost vorbit de rău de nişte duşmani ai lui către emirul stăpânitor Abul Mula şi a fost chemat la Bagdad, capitala califatului arab al Avasidilor. Când a ajuns acolo, a fost aruncat în temniţă, fiind eliberat trei ani mai târziu, după moartea lui Abul Mula, de către fiul şi urmaşul ultimului Lagdan.

În perioada aceea trăia la Bagdad un fabricant de arome, Abo, care era credincios islamului şi bun cunoscător al cărţilor mahomedane. Cu ajutorul proniei Preabunului Dumnezeu, tânărul arab l-a cunoscut pe domnitorul proaspăt eliberat al Kartalei, care, după cum se pare, era un om deosebit, înzestrat cu multe harisme duhovniceşti. Atât de mult l-a impresionat pe Abo personalitatea lui Nerses, încât a hotărât să-l urmeze în ţara lui şi să intre în slujba sa.

La Kartala, Abo, datorită virtuţilor lui, a câştigat dragostea şi respectul tuturor. În timpul liber învăţa limba georgiană. Şi după ce a învăţat-o bine, s-a dedicat studiului sfintelor cărţi ale Vechiului şi Noului Testament. De asemenea, când putea mergea la bisericile Domnului, participa la slujbele creştine, asculta cu luare-aminte cântările şi predicile, îi întreba pe preoţi despre credinţa ortodoxă şi discuta cu georgieni evlavioşi. Astfel, încet-încet, mintea i s-a luminat, inima i s-a umplut de cucernicie şi sufletul său a crezut că Hristos este Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Cu toate acestea, n-a lăsat să se vadă îndată convertirea sa. Postea şi se ruga, cerând prilejul cel mai bun pentru a se boteza, deoarece îi era teamă de mahomedani, care se ridicaseră iarăşi împotriva lui Nerses şi-l obligaseră să părăsească Kartala.

Botezul din Hazaria

Nerses, după ce a trecut prin strâmtoarea Darial din Osetia cu trei sute de oameni, între care se afla şi fericitul Abo, şi-a continuat drumul spre nord, unde trăiau hazarii. Împăratul hazarilor i-a primit cu ospitalitate pe georgieni. I-a găzduit şi le-a oferit hrană şi haine. Abo, văzând că acolo nu este ameninţat de credincioşii lui Mahomed, şi-a împlinit în sfârşit sfânta lui dorinţă: a fost botezat în numele Sfintei Treimi de un preot foarte evlavios şi a devenit mădular al trupului lui Hristos, al Bisericii. În Hazaria trăiau atunci mulţi creştini, care Îl slăveau nestânjeniţi pe Domnul. De aceea Abo şi-a mărturisit fără teamă credinţa lui în adevăratul Dumnezeu.

În Abhazia

Peste puţin timp, Nerses i-a mulţumit împăratului hazarilor pentru ospitalitatea sa şi a plecat împreună cu însoţitorii lui spre Abhazia. Acolo îşi trimisese deja mama, soţia şi copiii, pentru a-i pune la adăpost de primejdia mahomedană.

Trei zile de drum obositor prin regiuni idolatre au străbătut până la graniţa Abhaziei şi au ajuns cu toţii, cu harul lui Dumnezeu, întregi şi sănătoşi.

Domnitorul creştin al ţării i-a primit cu multă bucurie. Iar Nerses, regăsindu-şi familia lui dragă, i-a mulţumit cu recunoştinţă Domnului.

Abo cel luminat prin botez a petrecut în post toată perioada celor trei zile de drum. Însoţitorii lui, plini de uimire, le-au spus despre convertirea şi evlavia lui domnitorului şi episcopului Abhaziei. Şi aceia, considerând că prezenţa lui în ţara lor este o sfântă binecuvântare, îl invitau deseori la ei şi discutau cu el despre Hristos, despre legea dumnezeiească şi despre mântuirea sufletului.

Iar Abo, văzând marea credinţă şi adânca evlavie a creştinilor abhazieni, a fost cuprins de râvnă dumnezeiască şi s-a hotărât să se dedea nevoinţei tăcerii. Astfel, din ziua pomenirii Sfântului Antonie (17 ianuarie), vreme de trei luni, până la strălucita sărbătoare a Paştilor, s-a nevoit sever în deplină izolare, tăcere, post şi rugăciune, supunându-şi trupul tânăr duhului său iubitor de Dumnezeu şi îndepărtând cu ajutorul lui Dumnezeu atacurile celui viclean.

Întoarcerea la Tbilisi

În anul 786 califul Lagdan i-a lăsat cu acte administrarea Kartalei nepotului său, Nerses Ştefan, fiul lui Gurghenie. Ştefan, trimiţând soli, l-a rugat pe calif să îngăduie întoarcerea unchiului său în Georgia. Lagdan a acceptat cererea noului domnitor. Îndată ce Nerses a primit vestea îmbucurătoare, s-a pregătit cu mare dorire pentru a se întoarce.

Atunci conducătorul Abhaziei l-a chemat pe fericitul Abo şi l-a sfătuit să nu meargă în Georgia, care era condusă de necredincioşi, ci să rămână alături de el pentru a fi în siguranţă.

– Tu te-ai născut mahomedan, i-a spus, şi de aceea vor încerca în fel şi chip să te readucă la rătăcirea lor. Mi-e teamă ca nu cumva să reuşească să te amăgească…

– De vreme ce Domnul m-a scos din întunecimea neştiinţei şi m-a adus la lumina cunoaşterii, a adevărului şi a mântuirii, atunci nu mă voi lepăda de Preasfântul Său Nume, a răspuns cu hotărâre Abo. Nici daruri şi bogăţii, nici cinstiri şi ranguri, nici chinuri şi moarte nu mă vor despărţi de iubirea lui Hristos.

Nu, nu trebuie să rămân aici, biruit de teamă şi trai bun. Am îndatorirea, oricare ar fi urmările, să-L mărturisesc pe adevăratul Dumnezeu în faţa celor care-L urăsc şi să vădesc tuturor că m-am făcut creştin. Ce spune Mântuitorul nostru în Evanghelie? Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri. Şi iarăşi: Nu aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi ea le luminează tuturor celor din casă. De ce să ascund, aşadar, lumina pe care mi-a dat-o Hristos? Ca să nu pierd această viaţă trecătoare? Dar chiar dacă o voi pierde, mă voi afla mai curând aproape de preaiubitul Mire al sufletului meu. De aceea nu mă tem de moarte.

Domnitorul, văzând statornicia credinţei şi dorinţa mărturisirii pe care le avea sfântul, n-a stăruit mai mult. Astfel, l-a lăsat să plece cu Nerses în Georgia.

Când a ajuns la Tbilisi, Abo a arătat pe faţă că a devenit creştin. Cei care mai înainte erau de o credinţă cu el, mahomedanii, care îl cunoşteau, se străduiau, uneori pe ocolite şi alteori făţiş, să-l readucă la religia lor. Acela însă a rămas neclintit în credinţa creştină, pe care pretutindeni o propovăduia fără frică. Au trecut astfel trei ani, dar nimeni n-a pus mâna pe El, pentru că nu venise încă ceasul Lui (Ioan 7, 30).

În faţa judecătorului

La începutul lunii decembrie a anului 789, nişte musulmani fanatici l-au răpit pe neaşteptate pe Abo, care abia ieşise din biserică, şi l-au târât cu forţa până la judecătorul din Tbilisi. Acela, când a auzit că este de credinţă mahomedană şi a trecut la altă religie, a poruncit să fie închis în temniţă. Dar puţin mai târziu, cu mijlocirea domnitorului Kartalei, Ştefan, a fost eliberat.

După câteva zile, aceiaşi oameni, fierbând de mânie şi ură, s-au dus din nou în faţa judecătorului.

– Cum l-ai eliberat pe acest ticălos, i-au spus, care a nesocotit legea lui Alah şi a profetului Mahomed şi s-a creştinat? Iată, acum umblă fără ruşine prin oraş şi-i îndeamnă pe ai noştri să facă la fel. Porunceşte să fie prins imediat şi să fie pedepsit pilduitor pentru îndrăzneala lui, altfel pe mulţi îi va târî în rătăcirea sa.

Nişte creştini au aflat despre denunţ şi au alergat neliniştiţi la Abo.

– Vor să te prindă, l-au prevenit. Ascunde-te cât mai e timp, căci te vor tortura cu sălbăticie.

– N-au decât să mă prindă, a răspuns netulburat sfântul. Sunt gata nu numai să fiu supus caznelor, ci să şi mor pentru Hristos.

A ieşit în drum fără teamă. Peste puţină vreme, slujbaşii judecătorului l-au găsit. L-au arestat şi l-au dus la judecător.

– Ce aud despre tine, Abo? l-a întrebat acela. Se zice că te-ai lepădat de credinţa noastră şi te-ai făcut creştin? Te-ai născut din părinţi musulmani şi ai fost crescut în legea lui Mahomed. Cum se face că ai fost atât de amăgit? Vino-ţi în fire! Mărturiseşte-l iarăşi pe adevăratul şi unicul nostru dumnezeu!

Binecuvântatul Abo, întărit de Duhul Domnului, a răspuns cu îndrăzneală:

– Într-adevăr, domnule judecător, m-am născut musulman, am fost crescut în legea islamului de către părinţii mei şi am crezut în Coran, atâta vreme cât nu cunoşteam Evanghelia. Însă când Dumnezeu a binevoit să mă despartă de neamul meu şi să mă călăuzească spre împărăţia Fiului Său, Iisus Hristos, am lăsat religia musulmană născocită de oameni şi am urmat Adevărul descoperit de Dumnezeu. Nu ascund, aşadar, că acum sunt creştin. Cred în singurul Dumnezeu adevărat, Cel în Treime, şi m-am botezat în numele Lui.

– Dar e cu putinţă să crezi în prostiile creştinilor?, i-a spus judecătorul. Dacă sărăcia în care te afli te-a făcut să-i urmezi, îţi făgăduiesc că-ţi voi da mult mai multe comori decât ar fi aceia în stare să-ţi ofere şi cinstiri înalte.

– „Piară banii tăi, şi tu împreună cu ei!”, a răspuns Abo, folosind cuvintele apostolului Petru. Iar cinstiri de la oameni nu cer, pentru că nădăjduiesc că Hristos mă va cinsti în ceruri cu cununa mântuirii şi cu slavă veşnică.
După acest răspuns nesocotitor al Sfântului, judecătorul a poruncit să fie întemniţat. Era luni, 27 decembrie, praznicul pomenirii Întâiului Mucenic Ştefan.

În temniţă

Liniştit şi vesel, mucenicul cel iubitor de Hristos a fost dus în întunecata temniţă.

– Îţi mulţumesc, Dumnezeul şi Mântuitorul meu, Iisuse Hristoase, zicea în gândul lui, că m-ai învrednicit să fiu întemniţat pentru Sfântul Tău Nume.

Zilele şi nopţile şi le petrecea postind, vorbind în taină cu Domnul cel preaiubit de el şi mângâindu-i pe ceilalţi deţinuţi.

Temnicerii şi denunţătorii lui veneau deseori şi se străduiau să-l întoarcă la credinţa musulmană.

Unii îl luau cu binişorul:

– Fie-ţi milă, frate, de tinereţile tale. Dacă nu te vei întoarce la credinţa noastră, judecătorul te va condamna la moarte. Nu-ţi face atâta rău ţie însuţi, căci ne vei umple de tristeţe.

Alţii îl înjurau şi-l ameninţau:

– Tu crezi, ticălosule, că te va ajuta Hristosul tău? Hotărăşte-te: nimeni nu te poate scăpa din mâinile noastre! Te va aştepta moarte grea dacă nu-ţi schimbi părerile.
Abo tăcea. Mintea îi era neîntrerupt dedicată rugăciunii. În cele din urmă, văzând că stăruiau, le-a zis:

– Nu-mi mai spuneţi nimic, pentru că nu vă mai ascult, ca şi cum aş fi surd, şi nu-mi voi deschide gura, ca şi cum aş fi mut. Plecaţi de lângă mine, pângăritorilor, căci vreau să rămân singur cu Dumnezeul meu!

De atunci nu le-a mai vorbit.

Au trecut încă nouă zile. În această perioadă sfântul a slăbit la trup şi s-a întărit sufleteşte prin post desăvârşit şi priveghere necontenită.

În ziua a noua, ajunul Arătării Domnului, le-a spus creştinilor care se aflau împreună cu el în temniţă:

– Peste trei zile voi pleca la cele veşnice. Domnul m-a înştiinţat printr-un înger al Său că voi mucenici pentru numele Lui. Rugaţi-vă să rămân credincios credinţei mele şi să primesc cu vrednicie de la Hristos cununa muceniciei.

Noaptea şi-a petrecut-o în picioare, citind psalmi la lumina lumânării.

Erau zorile zilei de 6 ianuarie 790.

– Ziua de astăzi, le-a spus iarăşi sfântul creştinilor închişi, ne aminteşte de două biruinţe ale Domnului nostru asupra duhurilor viclene. Astăzi, aşadar, Hristos S-a botezat în Iordan, zdrobind capetele diavolilor spurcaţi care se cuibăreau în apele râului. De asemenea astăzi, vineri, a fost răstignit pe Golgota, biruindu-l prin moartea Lui pe diavolul cel ce urăşte binele. Mare este deci pentru toţi ziua de astăzi. Dar încă şi mai mare este pentru mine. Fiindcă mă voi boteza şi eu din nou, nu în apă, ci în sângele meu. Pentru că trebuie să-l birui, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, pe vrăjmaşul mântuirii noastre.

Pregătirea pentru mucenicie

A cerut apă şi ulei. Cu apa şi-a spălat faţa, iar cu uleiul şi-a uns capul, zicând:

– Odată făceam mir şi uleiuri aromate. Astăzi mă ung pentru ultima oară cu ulei, pregătindu-mi trupul pentru înmormântare şi strig cu dorire, cum m-a învăţat înţeleptul Solomon: Mireasma mirului Tău e mai presus de orice mireasmă, Hristoase al meu!

După aceea a rugat să i se aducă un preot, pentru a se împărtăşi. Şi a fost chemat un preot evlavios, care a venit în temniţă la ceasurile trei după amiază, aducând Preacuratele Taine.

– Îţi mulţumesc, Doamne, Iisuse Hristoase! a strigat sfântul îndată ce s-a împărtăşit. Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să gust Trupul Tău de viaţă făcător şi cinstitul Tău Sânge, primind de la Tine bucurie, mângâiere şi putere. Până în ceasul muceniciei mele nu voi gusta altă mâncare, de vreme ce te am pe Tine înlăuntrul meu. Ştiu să n-o să mă părăseşti. Vei rămâne împreună cu mine.

Au trecut încă două zile. Duminică dimineaţa au venit slujbaşii judecătorului. După ce l-au legat cu lanţuri la mâini şi la picioare, l-au luat şi au plecat.

– Să vă rugaţi pentru mine! le-a strigat creştinilor în timp ce se depărta. Nu mă veţi mai vedea în lumea aceasta deşartă!

Condamnarea la moarte

L-au târât legat în lanţuri pe drumurile oraşului, râzând de el şi batjocorindu-l. Creştinii aflaţi de faţă vărsau lacrimi de tristeţe şi durere.

– Nu plângeţi pentru mine, le spunea. Dimpotrivă, să vă bucuraţi, pentru că merg la Domnul meu. Rămâneţi cu bine! Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi!

Până ce a ajuns în faţa judecătorului, a rostit Psalmul 118: Fericiţi cei fără prihană în cale… La urmă a adăugat cuvintele tâlharul ce s-a pocăit: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta.

Intrând în sala de judecată, şi-a făcut cu îndrăzneală semnul crucii.

– Ce-ai hotărât, Abo?, l-a întrebat scurt judecătorul.

– Creştin sunt şi creştin voi rămâne, a răspuns cu statornicie sfântul.

– Deci n-ai de gând să laşi la o parte nebunia şi prostia ta?

– Nebuni şi fără de minte sunt cei care nu-L urmează pe Hristos.

– Ai grijă ce spui! Vorbele tale te vor osândi la moarte.

– Nu mi-e teamă de moarte, căci ea îmi va aduce viaţa veşnică. Fă repede ceea ce ai de făcut, pentru că nu ascult cuvintele tale. Mintea şi inima mea se află în cer, lângă Hristosul şi Dumnezeul meu.

– Dar ce lucru aşa bun ai găsit la Hristos, încât nu-ţi pare rău nici de viaţa ta?

– Ca să înţelegi ce lucru bun am găsit la Hristos, trebuie să crezi în Acesta şi să te botezi. Te îndemn, aşadar, să faci asta. Judecătorul s-a făcut roşu de furie.

– Luaţi-l!, a strigat. Luaţi-l şi tăiaţi-i capul!

Sfârşit mucenicesc

L-au scos afară din judecătorie. Acolo i-au scos lanţurile de la mâini şi picioare.

Şi-a scos singur hainele, şi-a făcut semnul crucii şi a şoptit:

– Te slăvesc şi Îţi mulţumesc, Preasfântă Treime, pentru că mă învredniceşti să am un sfârşit mucenicesc.

Faţa i s-a luminat de bucurie şi curaj.

A îngenuncheat, şi-a încrucişat mâinile la spate şi şi-a plecat capul.

Călăul l-a lovit de trei ori cu muchia săbiei, sperând că-l va speria şi-l va face să se lepede de Hristos. Dar Sfântul a rămas neclintit, răbdând loviturile cu tăcere vitejească.

În cele din urmă, a patra oară, călăul l-a lovit cu ascuţişul săbiei şi i-a tăiat capul. Astfel, fericitul Abo şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului. Era ziua de 8 ianuarie 790. La această dată în fiecare an se prăznuieşte pomenirea lui.

Arderea mucenicescului trup

Vrăjmaşii Domnului, văzând cu câtă credinţă şi nădejde în suflet a primit moartea atletul lui Dumnezeu, s-au simţit ruşinaţi şi umiliţi. Vrând, aşadar, să se răzbune pe el chiar şi mort, au mers la judecător şi i-au spus:

– După cum se ştie, creştinii obişnuiesc să fure trupurile celor care au murit pentru Hristos şi să le cinstească deosebit de mult. Şi spun că trupurile acestea fac minuni. Hainele şi părul mucenicilor lor sunt împărţite, pentru că se zice că tămăduiesc bolnavii. Cu astfel de rătăciri îi amăgesc pe mulţi naivi.

De aceea, te rugăm, dă-ne trupul lui Abo. După ce-l vom arde, vom împrăştia cenuşa în aer. În felul acesta vom evita orice amăgire a creştinilor.

– Luaţi trupul şi faceţi ce vreţi cu el, le-a răspuns judecătorul.

Au ridicat, aşadar, trupul mucenicului şi l-au băgat într-un sac, împreună cu hainele lui. Au pus acolo chiar şi pământul udat de sângele său. În felul acesta n-a rămas nimic care să poată fi luat de creştini. După aceea au urcat sacul într-un car şi l-au dus afară din Tbilisi, în regiunea Sagodebeli (care înseamnă locul plângerii), unde se află cimitirul oraşului. Au aprins un foc mare şi au aruncat sacul cu trupul mucenicului, după ce turnaseră ulei pe el. Oasele, care n-au ars, le-au aruncat de pe un pod, care astăzi se numeşte Podul Mucenicului, în râul Kir.

Minuni şi semne

Atâta timp cât trupul a ars, musulmanii n-au lăsat pe niciun creştin să se apropie de foc. Însă îndată ce arderea s-a săvârşit, mulţi creştini s-au adunat acolo. Bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, bolnavi şi neputincioşi veneau cu evlavie, aducând lumânări şi tămâie. Slăvindu-L pe Dumnezeu şi cerând mijlocirile robului Său, Abo, luau ca binecuvântare puţin pământ din locul unde avusese loc arderea. Mulţi bolnavi cu credinţă puternică şi-au regăsit sănătatea cu pământul acela.

De altfel, Atotputernicul Dumnezeu a vădit făţiş cinstirea veşnică a lui Abo, printr-un semn minunat. În aceeaşi zi, la un ceas după miezul nopţii, o stea trimisă de Dumnezeu a stat exact deasupra acelui loc unde arsese trupul mucenicului. A rămas acolo vreme de două ore, strălucind cu lumina ei peste întregul Tbilisi.

Creştinii şi musulmanii au privit cu toţii cu teamă ciudatul fenomen. Desigur, unii din slujbaşii judecătorului au vrut să meargă până acolo ca să cerceteze de aproape steaua. Însă nu s-au putut apropia pentru că îi împiedica atât lumina orbitoare cât şi cumplita lor frică.

În noaptea următoare, iarăşi, din apele Kirului, de sub podul unde au fost aruncate oasele sfântului, a ieşit un stâlp luminos care se înălţa până la cer şi lumina întreaga regiune dimprejur.

Prin toate semnele acestea Domnul a binevoit să arate puterea Lui dar şi adevărul cuvintelor Sale: Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti (Ioan 12, 26).

(Patericul georgian, Editura Egumenița, pp. 139-151)

Ultimele din categorie