Părintele Arsenie Simonopetritul şi dorul vieții ascetice

Părintele Arsenie Simonopetritul se ocupa cu arsanaua mănăstirii și a ieșit să pescuiască. La un moment dat a simțit barca fără cârmă și fără să asculte de încercările lui. Valul mării l-a tras și se îndepărta cu totul de mal. Se întunecase. A pierdut orice contact. Atunci s-a întors cu lacrimi către ocrotitoarea lui, Născătoarea de Dumnezeu și Sfântul Nicolae, al cărui paraclis se afla în arsana și zilnic îi aprindea candela. A cerut ajutorul lor și deznădăjduit s-a aflat deschis spre arsanaua nu a mănăstirii, ci cea din Dafni.

Părintele Arsenie Simonopetritul

Războiul din 1940 și lipsa celor necesare, foamea, neputința de a-și vinde lucrul de mână i-a silit pe asceți să iasă și să-și caute „pâinea cea de toate zilele”. Dar Dumnezeu chiar în timpul răutății războiului a binecuvântat recoltele anului aceluia și măslinii au avut rod mult. Asceții au venit la mănăstiri și au luat parte la culesul măslinilor și lucrau jumi-juma. Părintele Arsenie după zece ani se găsea din nou în iubita lui Simonopetra. A muncit și când s-a terminat strânsul măslinelor, a cerut să rămână pentru totdeauna, gândindu-se că de la mănăstirea aceasta a pornit și a simțit-o întotdeauna ca pe mănăstirea lui de metanie. Vechii părinți puțin câte puțin au plecat la Ceruri, iar cei rămași, văzând lipsa oamenilor, l-au păstrat spre marea lui bucurie și ușurarea lor. Însă din nou starea interioară a mănăstirii în perioada aceea nu era bună. Din pricina nemților, a plecat egumenul Kaisarios și mănăstirea trecea prin zile grele. În timpul acesta, părintele Arsenie a trecut prin multe ascultări. Făcea la biserică, la arhondaric, la trapeză, la arsana, la Dafni. Peste tot lucra cu râvnă, cum spunea, dar fără preocupare și aprofundare duhovnicească. "Ceea ce se întâmplă astăzi este important. Pentru mâine este Dumnezeu care să poarte de grijă". Scânteia nevoinței pentru care începuse era adânc acoperită de împrăștierea zilnică și amenința să se stingă pentru totdeauna. Dar în toată amețeala acestei neorânduieli, Dumnezeu prin unele semne ale Lui i-a arătat prezența Lui, purtarea Lui de grijă și așteptarea de a se întoarce la primul scop al plecării lui, ca în cazul Marelui Arsenie, „Arsenie, pentru ce ai ieșit?”

Se ocupa cu arsanaua mănăstirii și a ieșit să pescuiască. La un moment dat a simțit barca fără cârmă și fără să asculte de încercările lui. Valul mării l-a tras și se îndepărta cu totul de mal. Se întunecase. A pierdut orice contact. Atunci s-a întors cu lacrimi către ocrotitoarea lui, Născătoarea de Dumnezeu și Sfântul Nicolae, al cărui paraclis se afla în arsana și zilnic îi aprindea candela. A cerut ajutorul lor și deznădăjduit s-a aflat deschis spre arsanaua nu a mănăstirii, ci cea din Dafni.

Anii treceau și acela continua să trăiască în deplin dezinteres duhovnicesc. „Nu îmi îndeplineam nici cele mai elementare îndatoriri călugărești”, zicea. Viața călugărească cere să ai îndemnul exemplului, al cuvântului, al efortului. Întocmai ca un foc, dacă încetezi să-l alimentezi, se stinge. Așa și viața călugărească dacă lipsesc cele de mai sus, se înstăpânește dezinteresul, acedia, paralizia, moartea.

Povestea el însuși felul în care a ieșit din dezinteresul duhovnicesc și despre punerea lui în rânduiala programului călugăresc. S-a întâmplat într-un chip minunat, prin îngăduința lui Dumnezeu. Cunoștea Dumnezeu adâncul inimii lui și nu voia să se piardă. A purtat de grijă prin urmare de ieșirea lui.

Eram econom la Dafni. Perioadă în care erau mulți lucrători, fiindcă încă „nu se deschisese” Germania. Nu cereau mult ca să ajute la diferitele munci. Făceam grădini, aveam găini multe, ouă și multe păsări. Le vindeam și cu banii pe care-i primeam, plăteam muncitori și îmi făceam dinți de aur. Erau la modă atunci, ca să nu se strice dinții. Viață ascetică, deloc. De la traiul bun, mă îngrășasem...și Îl îndepărtasem din viața mea pe Cel iubit. După aceea m-au chemat și am devenit trapezar și iarăși puțină muncă. Nu eram mulți părinți. Mult timp liber. „Trândăvia maica a toată răutatea”. Mi-am adus aminte de anii copilăriei în satul meu când prindeam păsări în laț. Patimilor și neputințelor le este drag să revină. Astfel așadar am încercat din nou și am prins într-o zi 2-3 porumbei sălbatici. I-am fiert. Fiecare viețuitor în chinovie putea să aibă o butelie cu petrol ca să-și gătească ceva cald în zilele în care se mânca odată în zi, lunea, miercurea și vinerea. Eu o foloseam ca să fierb vânatul meu. După ce mâncam, beam vin și mă duceam să mă culc. Dar când m-a luat somnul am simțit o greutate pe pântecele meu și o apăsare. Ca și cum ar fi venit cineva și s-ar fi așezat deasupra mea. Deschid ochii și ce să văd? Era ducă-se pe pustii diavolul cu un chip urât, ochii roșii și două coarne pe cap. Se uita la mine și mă batjocorea scoțând limba afară și râzând sarcacstic. Eu m-am înspăimântat, încercând să mă slobozesc prin rugăciune, dar nimic. În final, făcând cruce s-a făcut nevăzut de trei ori blestematul. M-am ridicat cutremurat. Tremuram din tot corpul. Am simțit în acea clipă că dacă aș fi murit, aș fi fost trimis în osândă. Eram pierdut. Nu știam ce trebuie să fac, de unde să cer ajutor. În această stare m-a văzut bătrânul Athanasie, fratele după trup al lui gheronda Iosif Isihastul.  -  Ce ai, îmi spune, de ești așa de tulburat? Ce ți se întâmplă. – Asta și asta, îi spun, și am început să-i povestesc ce mi s-a întâmplat. – A, îmi zice, era cel rău care te-a găsit în nepăsare. A îngăduit Dumnezeu din dragoste, ca să-l vezi și ca să pui început  bun de mântuire. – Ce să fac, îi zic. Orice îmi vei spune, voi face, fiindcă altfel voi fi trimis în osândă. – Să găsești un duhovnic să te spovedești – aveam ani de zile de când nu mă mai spovedisem și împărtășisem – și să te împărtășești după ce vei face canonul pe care ți-l va da. – Unde să găsesc duhovnic? Eu nu știu pe nimeni! Unde îmi vei spune mă voi duce! – Eu îți voi spune trei și tu vei hotărî singur unde vei merge. Nu aveau pe atunci obiceiul să se mărturisească la egumen, aduceau duhovnic din afară, din pustie. – La Nea Skiti, îmi zice, mărturisește părintele Efrem (ulterior Egumen al mănăstirii Filotheou) și părintele Haralambie (ulterior egumen al sfintei mănăstiri Dionisiou) frați la bătrânul Athanasie, adică ucenici și aceștia ai lui gheronda Iosif și la Katounakia părintele Efrem, cunoscutul Katunakiot. Pe aceștia îi cunosc eu și pot să ți-i recomand. Acum tu alegi și tu hotărăști”. Ce  să fac? Cum să mă hotărăsc, nu știam. În final, am hotărât să fac un paraclis la ocrotitoarea mea, Preasfânta, să scriu cele trei nume pe o hârtie și să iau una. Care nume se va întâmpla, acolo mă voi duce să mă mărturisesc și să fac tot ce-mi va zice duhovnicul. Am făcut așa și a ieșit numele lui Efrem Katunakiotul. M-am liniștit și am zis: așa vrea Dumnezeu. Am pornit spre Katounakia dar în final a fost fără nădejde, fiindcă părintele Efrem era ucenic la rândul lui și nu gheronda și astfel nu putea să ia ca gheronda și duhovnic un alt monah decât din obștea lui. Dar bunătatea lui și dragostea lui monahicească m-au mângâiat. Astfel ascultându-l m-am dus și m-am mărturisit la părintele Haralambie. Eram foarte mulțumit, odihnit și de atunci am început să-mi fac canonul zilnic. Făceam 300 de metanii în fiecare zi, două metaniere cu rugăciunea lui Iisus, mâncam numai ce se dădea la trapeză și nimic mai mult, în afară de fierturile din zilele de post. Mă împărtășeam la fiecare 15 zile după trei zile de post fără ulei și slujeam în afară de trapeză și ca psalt la strana dreaptă. A început să reînvie în mine dorul vieții ascetice pentru care am venit în Sfântul Munte. Am început din nou să spun zilnic acatistul Preasfintei pe care îl învățasem pe de rost ca începător dar pe care l-am neglijat ca monah nepăsător”.

*** Din tradiția ascetică și mistică a Sfântului Munte

Ultimele din categorie