Un novice îl întreabă avva Moise: 

– Ce trebuie să facă omul când este ispitit sau când vine asupra lui un gând al duşmanului? 

Bătrânul îi zice: 

– Trebuie să plângă în faţa bunătăţii lui Dumnezeu ca să-l ajute. Îndată ne găsim liniştea, dacă ne rugăm cu ştiinţă, căci este scris: Domnul m-a ajutat, nu mă tem de ce-o să-mi facă omul. Din momentul în care omul îşi ia greşeala asupră-şi spunând „am greşit”, Stăpânul se milostiveşte de dânsul. Morala tuturor acestora este să nu ne judecăm aproapele. Când mâna lui Dumnezeu a ucis pe toţi întâi-născuţii din Egipt, n-a rămas nicio casă fără un mort. 

Fratele îl întreabă: 

– Ce înseamnă aceasta? 

Bătrânul zice: 

– Înseamnă că dacă suntem atenţi la păcatele noastre, nu mai vedem păcatele aproapelui. E o nebunie ca un om cu un mort în casă să-şi lase mortul său şi să se ducă să plângă mortul aproapelui. A muri faţă de aproapele tău înseamnă a-ţi duce propriile păcate şi a nu avea grija altuia, dacă-i bun sau rău. Să nu faci rău nimănui şi să nu ai niciun gând rău pentru cineva în inima ta. Nu-l dispreţui pe cel care face rău, nu fi de partea celui care face rău semenului său şi nu te bucura împreună cu el. Nu bârfi pe nimeni, ci spune: «Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi». Nu fi alături de cel care bârfeşte, nu te bucura de bârfa lui, dar nici nu-l urî. Iată ce înseamnă să nu judeci pe nimeni. Nu duşmăni pe nimeni şi nu ţine duşmănia în inima ta. Nu-l urî pe cel care-şi duşmăneşte aproapele. Aceasta este pacea. În toate mângâie-te cu gândul că truda durează puţin, iar odihna totdeauna, prin harul lui Dumnezeu, Cuvântul. Amin

(Patericul, Editura Polirom, Iaşi, 2003)