Protosinghelul Daniil Pricop, de la Mănăstirea Slatina din Suceava (1878-1968)

Părintele Daniil, duhovnicul Mănăstirii Slatina, era din comuna Găineşti (Suceava). În anul 1923, a venit să slujească lui Hristos. Un an mai târziu a fost călugărit; şi era părintele Daniil cel mai blând şi ascultător călugăr din Mănăstirea Slatina. Că pe toţi îi iubea, de toţi asculta şi nu avea nici un vicleşug în inimă. Oriunde intra părintele Daniil, intra şi pacea Duhului Sfânt.

În anul 1935, a fost hirotonit preot şi a ajuns duhovnic vestit în toate satele din împrejurimi. Tineri şi bătrâni, sănătoşi şi bolnavi, toţi întrebau de părintele Daniil şi se foloseau de blândeţea inimii lui.

În vara anului 1944, Protosinghelul Daniil Pricop a scăpat de la distrugere biserica Mănăstirii Slatina, zidită de voievodul Alexandru Lăpuşneanu. Că, fiind singur în mănăstire şi năvălind un grup de soldaţi străini asupra bisericii, au minat-o şi voiau s-o arunce în aer. Atunci bunul nevoitor a căzut în genunchi lângă zidul bisericii şi se ruga cu lacrimi să-i îmblânzească Dumnezeu. Deci, văzând părintele Daniil că soldaţii nu se liniştesc, a întins mâinile în sus în chipul crucii şi a zis:

– Dacă voiţi să distrugeţi biserica, ucideţi-mă şi pe mine, că eu nu mă duc de aici! 

În clipa aceea, Dumnezeu a trimis peste ei un duh de frică şi îndată au fugit din mănăstire.

În ultimii 24 de ani, părintele Daniil era nelipsit de la biserică. Slujea cele sfinte, spovedea, citea la bolnavi şi mângâia pe toţi. Odată l-au văzut părinţii plângând în pragul bisericii şi l-au întrebat: 

– De ce plângi, părinte Daniil? 

– Mi-i milă de oameni, a zis bătrânul, şi plâng că nu pot face atât bine, câtă dragoste am.

Altădată, a venit la el o femeie din Găineşti cu copilul bolnav. Iar bătrânul i-a spus: 

– Lasă, mamă, nu mai plânge, că îţi vindecă Maica Domnului copilul.

Apoi i-a citit de trei ori rugăciuni de vindecare, l-a împărtăşit şi l-a liberat cu pace. După trei zile, s-a întors femeia şi a zis:

– Părinte, s-a vindecat copilul! 

– Dă slavă lui Dumnezeu şi mulţumeşte Maicii Domnului.

Fiind plin de milă şi dragoste, veneau la bătrânul şi fraţi din mănăstire şi-i cereau cuvânt de folos. Odată a venit la el un frate învăluit de ispite. Iar bătrânul Daniil i-a zis: 

– Ai răbdare, frate. Nu pune toate la inimă. Aşa este viaţa aceasta cu ispite, cu necazuri şi suferinţă. Altfel nu ne putem mântui. Frăţia ta fă ascultare, nu lipsi de la biserică, spovedeşte-te mai des, iartă pe toţi şi vei avea multă linişte în mănăstire.

Apoi, binecuvântându-l, i-a adăugat:

– Aşa, frate, ascultă pe bătrânul şi nu vei greşi!

Într-o vară, un frate a plecat la altă mănăstire. Zadarnic a încercat părintele Daniil să-l liniştească. A doua zi l-au văzut părinţii în grădină, stând pe o piatră şi plângând. 

– De ce plângi, părinte Daniil?, i-au zis ei. Iar bătrânul a răspuns: 

– Zice Sfântul Duh: „Cel ce va face din rău bun, ca gura Mea va fi”, iar eu nu am putut să fac acest lucru cu fratele meu care a plecat din mănăstire!

În noaptea Învierii din anul 1968, părintele Daniil a chemat pe duhovnicul său şi i-a spus: 

– Părinte Emilian, mă cheamă Împăratul să mă duc la El. Împărtăşeşte-mă cu Preacuratele Taine şi ai grijă de sufletul meu.

Deci, sărutându-se cu toţi, a doua zi de Sfintele Paşti şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind în vârstă de 90 de ani. 

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 632-633)