Rețetă duhovnicească spre vindecare și mântuire

Printre „medicamentele” spirituale prescrise de „medicul” Ioan, familiarizat cu așa ceva din ascultările sale de sanitar din armată, de la bolnița de la Neamț sau din lagărele din Palestina, enume­răm două dintre ele, cu o forță vindecătoare uriașă: plânsul, ca ma­nifestare a pocăinței sincere sau ca o baie ce curăță păcatele și, al doilea, „rugăciunea lui Iisus” sau rugăciunea inimii care unește pe om cu Dumnezeu.

Știind din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți, dar mai ales din experiența sa duhovnicească, care este valoarea sufletului în planul mântuirii, Sfântul Ioan, ca un doctor iscusit al terapeuticii duhovni­cesti, prescrie o Rețetă duhovnicească spre vindecare:

Un dram de viață cât mai este
În lumea asta să trăiești,
Jertfește-l numai pentru suflet
Și lasă grijile lumești.

Printre „medicamentele” spirituale prescrise de „medicul” Ioan, familiarizat cu așa ceva din ascultările sale de sanitar din armată, de la bolnița de la Neamț sau din lagărele din Palestina, enume­răm două dintre ele, cu o forță vindecătoare uriașă: plânsul, ca ma­nifestare a pocăinței sincere sau ca o baie ce curăță păcatele și, al doilea, „rugăciunea lui Iisus” sau rugăciunea inimii care unește pe om cu Dumnezeu:

Prieten bun câștigă-ți plânsul
Și „Rugăciunea lui Iisus”,
Căci plânsul stinge focul veșnic,
Iar ruga te înalță sus.

(Rețetă duhovnicească)

Întrucât viața de aici este pridvorul vieții viitoare, sfințitul autor are în vedere două lucruri esențiale, și anume:

1. Prețuirea fiecărei clipe a vieții pământești și importanța ei pen­tru mântuire după cuvântul Domnului care zice: „Privegheați, căci nu știți ziua și ceasul când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13).

Deci mereu să iau aminte
La tot pasul meu din viață
Căci atârnă mântuirea
Chiar de clipa cea de față.

O, prea milostive Doamne,
Să nu lasi până-n sfârșit
Să amân eu pocăința
Cel prea mult ticăloșit!

2. Gândul la moarte sau aducerea aminte permanent că viața pă­mântească are un sfârșit, moment din care omul nu mai poate face nimic pentru propria mântuire (Ioan 9, 4). Dumnezeiasca Scriptură zice „Fiule, adu-ți aminte de cele de pe urmă ale tale și în veac nu vei păcătui” (Isus Sirah 7, 36), iar Sfântul Vasile cel Mare zice că „gân­dul la moarte este cea mai mare filozofie a vieții”. Sfântul Ioan Iacob, ținând cont de valoarea acestei coordonate pentru viața duhovnicească, vorbește în multe poezii ale sale despre cugetarea la ieșirea din lumea aceasta:

Pomenirea despre moarte
Glasul trâmbiței de-apoi
Ne-ncetat să mă trezească
Ca alarma la război!.

Într-o altă poezie, se adresează lui însuși pentru a fi mereu în stare de trezvie, îndemnându-se pe sine pentru a dobandi „pașaportul” cu „viza” valabilă pentru a trece dintr-o țară in alta:

Cercetează-ți deci valiza
Caută la pașaport,
Poate se împlinește viza
Și te vor muta din cort!

Iată viața ta se trece
Și la bine n-ai sporit,
Mișcă inima cea rece
Pentru Cel ce te-a zidit.

(Un sfat nepocăitului Ioan)

Ne dăm seama că moartea, cu tot aspectul ei înfricoșător, era mereu în fața ochilor minții Sfântului Ioan, căci omul lui Dumnezeu moare în fiecare zi (I Corinteni 15, 31):

Iată, fraților mormântul
Cum înghite trupul meu,
Iată, cum vedeți, pământul
Cere partea lui mereu!

Unde-i slava mea acuma
Unde-i chipul lui „Ioan”?
Au pierit cum piere spuma
De pe valuri în noian!

(La sfârșitul meu)

(Tâlcuiri din opera Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul, Editura Doxologia, pp. 49-51)

Ultimele din categorie