Născută în cetatea Cizicului, pe vremea împăratului păgân Maximian, Sfânta Fausta a rămas orfană de la vârsta de 13 ani. Iubind fecioria, ea își dăruia timpul rugăciunii și postului, iar faptele ei bune au ajuns la urechea împăratului care îi „vâna” pe creștini și își dorea să îi persecute. Și l-a trimis pe slujitorul său Evilasie fie să o convingă să se închine zeilor, fie să o arunce în apă. Pentru că fecioara a refuzat să se lepede de Dumnezeu, a fost sluțită și spânzurată pe lemn, fiind lovită puternic.

Sfânta se ruga cu lacrimi, astfel că a venit trăsnet din cer și au murit mulți dintre cei care se aflau în înșelare. Apoi chinuitorii au pus-o într-o sicriu și au vrut să o taie, dar au schimbat șase ferăstraie și tot nu au reușit, așa că au vrut să îi dea foc, dar sicriul nu a ars, pentru că sfânta se ruga și cânta, dând slavă Domnului pentru puterea Lui. A fost dată spre mâncare fiarelor, dar și acestea i se închinau și, pentru că era goală, a fost acoperită de un nor de sus.

Apoi Evilasie a crezut în Hristos și a dorit să o elibereze, motiv pentru care a fost dat chinurilor, alături de fecioară, un alt ostaș vrând să îi ardă în cazanul cu smoală, dar aceștia erau neatinși. Văzând eparhul Maxim acestea, a cerut și el să fie ucenic al lui Hristos, așa că s-a aruncat și el în căldarea cu smoală și atunci s-a auzit glas din Cer: „Veniți la mine toți cei osteniți întru nevoință și însărcinați cu pătimirile pentru numele Meu și vă voi odihni pe voi întru Împărăția Cerească”. Toți trei, cu inima plină de bucurie, au plecat să ia cununile biruinței, trecând la cele veșnice.