Fiică a lui Artemie, cârmuitorul Romei de pe vremea împăratului Leon, Apolinaria s-a dovedit a fi cu totul altfel faţă de copiii de vârsta ei. Ea nu a fost interesată nici de joc, nici de petreceri, ci a fost atrasă de dragostea lui Dumnezeu. Hotărâtă fiind să îşi păstreze fecioria, s-a rugat fără încetare ca să ajungă neîntinată în Împărăţia Domnului. Într-o zi, nu a mai putut răbda viaţa lumească şi le-a cerut părinţilor ei să îi dea voie să meargă la Ierusalim. Primind acordul lor, tânăra şi-a împărţit averea săracilor şi apoi, dormind bătrânul care o însoţea spre Alexandria, a fugit într-o luncă şi a rămas acolo câţiva ani, în rugăciune. Locul acela era atât de neprielnic, încât trupul i-a fost acoperit de răni, din cauza ţânţarilor care o pişcau.

În cele din urmă, s-a dus la Cuviosul Macarie, la un schit de părinţi şi, dându-se drept bărbat, a primit o chilie în care s-a închis, pentru a nu-şi întrerupe rugăciunea. Sora ei era chinuită de un duh necurat şi a rânduit Domnul să ajungă chiar la acest schit, pentru vindecare. Nu a recunoscut-o pe Apolinaria care acum purta numele de Dorotei, aşa că a rămas acolo câteva zile, până când diavolul a ieşit din ea. Întoarsă acasă sănătoasă, unii apropiaţi o acuzau că ar purta un copil în pântece şi că tatăl bebeluşului ar fi chiar părintele Dorotei, cel care o vindecase. Atunci părintele Dorotei, adică Apolinaria, a mers în casa părinţilor ei şi le-a dovedit că nu este acesta adevărul.

S-a întors apoi în schit, călugării neştiind nimic, şi a continuat să îi slujească Domnului până când sufletul ei a trecut la cele veşnice. Abia atunci au aflat fraţii că părintele Dorotei era, de fapt, o femeie şi i-au acordat cinstea cuvenită sfintei muceniţe, făcându-le tuturor cunoscută viaţa în care se biruise rânduiala firii.