Copilăria și hirotonia

Acest mare și vestit dascăl al lumii s-a născut, cel mai probabil, în anul 354, în ce­tatea Antiohia din Siria, într-o familie no­bilă de creștini. Tatăl, Secundus, era condu­cătorul armatei din Siria, iar mama sa, Antuza, de neam grec, era o femeie cultivată. Rămas orfan de tată, Sfântul Ioan a fost crescut de mama sa care, deși a rămas văduvă la vârsta de 20 de ani, nu s-a recăsătorit, ci s-a dedicat întru totul educației celor doi copii ai săi. Astfel tânărul Ioan a primit o educație aleasă în școlile cele mai vestite, având dascăli ce­lebri: retorul Libanius și filosoful Andra­ga­tius. După ce a terminat studiile, la vârsta de 18 ani, s-a dedicat cercetării Sfintei Scripturi și rugăciunii. A fost hirotonit citeț de epis­copul Pimen al Antiohiei, prin 374 sau 375, iar după ce mama sa a părăsit această lume, tânărul Ioan a putut să-și împlinească dorul său făurit cu prietenul Vasile, probabil vii­to­rul episcop de Rafaneea, de a îmbrățișa ade­vă­rata filosofie, adică de a deveni monah. S-a retras în munți, făcând ascultare pe lângă un monah sirian îmbunătățit, apoi a viețuit într-o peșteră dedicându-se ascezei și rugăciunii. La începutul anului 381 Sfântul Meletie l-a hi­ro­tonit diacon, treaptă în care Sfântul Ioan a slujit cinci ani, împărțindu-și munca între opera de catehizare și scrierea primelor sale lucrări, între care se numără și neegalatul „Tratat despre preoție“. După cinci ani, în anul 386, ur­ma­șul Sfântului Meletie, Flavian, l-a hiro­tonit preot. Din 386 până în 397, noul preot al ca­te­dralei episcopale din Antiohia, a doua me­tro­polă a Imperiului Bizantin, prin fru­mu­sețea și tăria cuvântului său, a înfrumusețat viața spirituală a acestei cetăți. În această perioadă a vieții, a alcătuit mai multe cu­vinte de învă­țătură, îndemnând pe creștini la pocăință. Prestigiul predicatorului din An­tio­­hia a crescut din ce în ce mai mult, iar faima lui ajunsese până în capitala impe­riului, Con­stan­tinopol. În anul 397, când a murit Nec­tarie, arhiepiscopul Constanti­no­polului, cu toate că erau mulți pretendenți la scaunul episcopal, printre care și un preot Isidor, susținut de Teofil, arhiepiscopul Ale­xandriei, Dumnezeu l-a rânduit pe Sfântul Ioan Gură de Aur pentru această demnitate. Alegerea sa s-a făcut la sugestia lui Eutro­pius, primul ministru al lui împăratului Arcadius, care a poruncit ca preotul Ioan să fie adus din An­tiohia și să fie sfințit episcop. Hirotonirea Sfântului Ioan ca arhiepiscop al Constanti­no­­polului s-a făcut la 17 decembrie 397, iar întronizarea a avut loc la 28 februarie 398.

Activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur

Noul episcop al Constantinopolului a des­fășurat o intensă activitate misionară și de îndreptare a moravurilor și viciilor vremii sale. Sfântul a avut o grijă deosebită pentru cei săraci și neputincioși, hrănind din fon­durile Bisericii pe cei nevoiași și pe văduve. A zidit spitale pentru bolnavi, case de adă­post pentru bătrâni și săraci; a organizat în mod sistematic opera de asistență socială. Pe lângă activitatea socială, Sfântul Ioan Gură de Aur a desfășurat și o bogată operă misio­nară: a adus la ortodoxie pe mulți dintre goții care locuiau în jurul Constantinopolului, le-a dat o biserică în care să slujească, le-a hiro­tonit preoți dintre goți și a dat dispoziție ca slujba bisericească și predica să se facă în limba gotă. A trimis monahi pentru răspân­direa creștinismului în Sciția, Persia și Fenicia. Cu toate că această activitate necesita mult timp, totuși sfântul a găsit resurse să predice și să scrie. Sfântul Ioan s-a preocupat pentru în­dreptarea oamenilor Bisericii, iubind pe cei vrednici și mustrându-i și povățuindu-i spre îndreptare pe ceilalți. Chiar dacă era pe cea mai înaltă treaptă ierarhică, Sfântul Ioan a ră­mas un călugăr smerit și rugător, înfrâ­nându-se fără măsură, mâncând puțină pâine de orz și gusta numai apă. De asemenea, dormea puțin și nu pe pat, nevoindu-se aspru.

Exilurile și trecerea la cele veșnice a sfântului

Măsurile administrative, reformele intro­duse în viața clerului și predicile sale, care biciuiau pe față viciile, au creat dușmănii și nemulțumiri. A nemulțumit pe oamenii pa­la­tului arhiepiscopal, privați acum de lux și banchete, pentru că Sfântul Ioan introdusese în palat viețuirea ascetică; el însuși mânca hrană simplă, o dată pe zi. Arhiepiscopul Con­­stan­ti­nopolului a nemulțumit pe clericii nedemni; a nemulțumit pe doamnele din anturajul împărătesei, care s-au simțit insultate de pre­dicile sale în care mustra femeile care își etalau luxul în biserică. În sfârșit și-a mai făcut și un alt mare dușman, tocmai pe Eutropiu, un om lacom, care vindea funcțiile publice și con­fisca în folosul său averile celor condamnați de tribunal. În predicile sale, Sfântul Ioan con­damna aceste abuzuri. Dar dușmanul cel mai puternic, care a dus și la deznodământul tra­gic al vieții Sfântului Ioan Gură de Aur, a fost însăși împărăteasa Eudoxia, supărată că arhiepiscopul a intervenit în favoarea unei văduve, căreia împărăteasa îi luase întreaga avere la moartea soțului ei surghiunit. O astfel de intervenție Eudoxia a socotit-o insultă. Dușmănia ei a crescut și mai mult când doam­nele de onoare au convins-o că Sfântul Ioan a vizat-o și pe ea în cuvintele rostite împo­triva femeilor care iubesc luxul și se împodobesc. Adversarii Sfântului Ioan Gură de Aur au obținut de la împărat aprobarea de a convoca un sinod care să judece pe arhiepiscopul Constantinopolului. Teofil și cei aduși din Ale­xandria, împreună cu cei trei adversari și cu episcopii nemulțumiți din Constantinopol au ținut în anul 403 un sinod aproape de Calcedon, într-un loc numit „La Stejar“. Sinodul a hotărât caterisirea arhiepiscopului Constantinopolului. Împăratul Arcadius a confirmat hotărârea și a poruncit ca Sfântul Ioan să fie exilat. Poporul capitalei, care adora pe episcop, a căutat să împiedice plecarea lui; dar sfântul, pentru a nu provoca vărsare de sânge, a acceptat să fie exilat. Însă n-a ajuns decât până în Bitinia, deoarece împăratul și împărăteasa, înspăimântați de un cutremur și socotindu-l o amenințare dumne­zeiască, l-au chemat înapoi pe arhiepiscop. Chiar dacă po­porul l-a primit cu entuziasm, adversarii săi nu s-au lăsat și a fost convocat un nou sinod, în martie 404, unde au hotărât depunerea lui din treapta de arhiepiscop al Constantino­po­lului. Sfântul Ioan a fost din nou exilat, de data aceasta la Cucuson, în Armenia. Călă­toria până acolo a fost extrem de obositoare, du­rând 70 de zile. În scrisorile sale se plânge de suferințele la care a fost supus atât din pri­cina climei, cât și din pricina lipsei celor de trebuință. A fost de două ori bolnav. La acestea se adăugau și năvălirile isaurilor, din pricina cărora în iarna anului 406 a trebuit să se mute într-o fortă­reață din apropiere, de unde în primăvară s-a întors iarăși în Cucuson. Din îndepărtatul lui exil, Sfântul Ioan a stat în legătură epistolară neîntreruptă cu prie­tenii săi, interesându-se de problemele bisericești și mai ales de opera misionară, pe care o în­cepuse în Constan­ti­nopol. Dușmanii săi, care se temeau de reve­nirea sfântului, au reușit în anul 407 să obțină de la împărat transferarea Sfântului Ioan Gură de Aur din Cucuson într-un loc mai îndepărtat de capitala impe­riului, în Pitiunta, un orășel de pe țărmul ori­ental al Mării Negre. Epuizat de boală și de slăbiciune, pe o arșiță cumplită, în iulie 407, escortat de soldați, Sfântul Ioan a trebuit să ia drumul ultimului său surghiun. După trei luni de călătorie obositoare, la 13 septem­brie, a ajuns într-un sat în apropiere de Comane, unde se afla o bisericuță închinată Sfântului Mucenic Vasilisc. Sfântul a poposit în casa preotului. Noaptea, în vis, i s-a arătat Sfântul Mucenic Vasilisc care i-a spus: „Curaj, frate Ioane, mâine vom fi împreună!“. A doua zi dimi­neața, pe 14 septembrie, cu puterile slă­bite, sfântul s-a rugat de căpetenia soldaților să amâne plecarea cu cinci ceasuri. Nu i s-a îngăduit și au plecat la drum. Dar au mers puțin și Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cu­prins de o slăbiciune atât de mare, încât s-au întors. Sfântul a intrat în biserică, a săvârșit Sfânta Liturghie și s-a împărtășit cu Sfintele Taine. Apoi i-a mulțumit lui Dumnezeu, a dat sărutarea cea mai de pe urmă celor care erau lângă el, și s-a culcat spunând: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!“. După ce și-a făcut semnul sfintei cruci și a rostit cuvântul „Amin“, și-a dat sufletul.

Sărbători închinate Sfântului Ioan Gură de Aur

Sfântul Ioan Gură de Aur a alcătuit o Sfântă Liturghie care-i poartă numele și care se săvârșește cu evlavie în altarele Bisericii. S-a ocupat în mod deosebit de tâlcuirea Sfintei Scripturi, opera sa fiind o adevărată Evan­ghelie practică.

În cinstea Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica Ortodoxă a rânduit mai multe zile de pomenire: 13 noiembrie, când se pome­nește trecerea la Domnul a sfântului; 15 de­cembrie, când se pomenește hirotonirea sa ca arhiepiscop al Constantinopolului; 27 ianuarie, când se săvârșește pomenirea aducerii moaș­telor Sfântului Ioan Gură de Aur în Con­stan­tinopol; 30 ianuarie, când se prăznuiește amintirea lui alături de ceilalți doi mari dascăli ai Bisericii: Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Grigorie de Nazianz.

Pentru frumusețea și strălucirea cuvintelor sale, Sfântul Ioan a fost numit de contem­po­ranii săi „Hrisoroas“, adică „râu în ale cărui valuri curge aur“. Un secol mai târziu, i s-a adăugat supranumele de „Hrisostom“, adică „Gură de Aur“.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.