Viața Sfântului Lev de la Optina

Primul stareț vrednic de amintire de la Optina este Lev Nagolkin și s-a născut în orașul Karacev, gubernia Orlovsca, fiind numit la Sfântul Botez Lev. În lume s-a ocupat cu negustoria, lucrând ca vânzător de cânepă și ducea cânepă prelucrată spre vânzare în locuri îndepărtate.

Primul stareț vrednic de amintire de la Optina este Lev Nagolkin și s-a născut în orașul Karacev, gubernia Orlovsca, fiind numit la Sfântul Botez Lev. În lume s-a ocupat cu negustoria, lucrând ca vânzător de cânepă și ducea cânepă prelucrată spre vânzare în locuri îndepărtate.

Odată tânărul a fost atacat de un lup, care i-a vătămat o mare parte dintr-un picior. Fiind neobișnuit de puternic și curajos, Lev a băgat pumnul în gâtul lupului, iar cu cealaltă mână i-a strivit gura. Astfel lupul neputincios a căzut din căruță. După această întâmplare Lev a șchiopătat toată viața.

Priceputul și prosperul negustor, în timpul călătoriilor sale, intra în contact cu reprezentanți ai tuturor claselor sociale. Se familiarizase bine cu obiceiurile și felul de viață al fiecăruia dintre ei. Această experiență i-a folosit în anii de stăreție, când soseau la el și își deschideau sufletele cei mai diverși oameni, cunoscuți și necunoscuți.

Începutul vieții monahale cuviosul Lev l-a petrecut la Schitul Optina, însă după aceea s-a mutat la Schitul Beloberejschi (Mesteacănul Alb), unde în acel timp ocârmuia cunoscutul nevoitor atonit, părintele Vasilie Kișkin.

În scurt timp, Lev a fost tuns în monahism cu numele Leonid. Aici el a încercat să dobândească virtuțile monahale: ascultarea, răbdarea și tot lucrul folositor. În anul 1804 a devenit succesorul părintelui Vasilie.

Până la instituirea sa ca stareț, cuviosul a petrecut câtva timp în mănăstirea Ciolnsk, unde s-a întâlnit cu ucenicul starețului Paisie Velicicovschi, părintele Teodor și a devenit discipolul devotat al acestuia. Schimnicul Teodor l-a învățat pe cuviosul Leonid înalta lucrare duhovnicească, acest meșteșug al meșteșugurilor, cum se numește rugăciunea neîncetată prin intermediul căreia ia naștere curățirea inimii de patimi. În acest timp, cuviosul a făcut cunoștință cu inspectorul seminarului din Orlovsk, egumenul Filaret, viitorul mitropolit al Kievului. Aceasta împrejurare a avut o mare importanță pentru stareț și viața lui următoare.

După ce schimnicul Leonid a fost numit ocârmuitorul Schitului Mesteacănul Alb, părintele Teodor s-a mutat la el în locuință. Mai târziu, mulți alți nevoitori din multe Schituri au locuit câte doi împreună cam 20 ani. Sub îndrumarea părintelui Teodor, cuviosul Leonid a dobândit înalte daruri duhovnicești.

Însă pe părintele Teodor l-a cuprins o boală îndelungată după care i-au construit o chilie singuratică în desișul pădurii, la două verste de mănăstire, unde și cuviosul Leonid s-a așezat împreună cu părintele Cleopa.

Cu acești mari nevoitori s-a unit și cuviosul David, care a primit numirea de stareț în anul 1808. Aici, în tăcerea pustiei, el a primit în taină marea schimă și a fost numit Lev. Imediat după aceasta schimnicii Lev și Cleopa s-au instalat la mănăstirea Valaam iar în anul 1812 s-a unit cu ei și schimnicul Teodor.

Timp de șase ani au trăit marii schimnici la Schitul Valaam bine încă de la început, cum scrie despre aceasta părintele Teodor: „Cu adevărat se cuvine slavă lui Dumnezeu pentru bunătatea pe care a arătat-o față de noi, nevrednicii. Ne-a așezat într-un loc liniștit, ferit de oameni, liber și lipsit de gălăgie”.

Nebunul pentru Hristos, Anton Ivanovici spunea: „S-au târguit bine”. Aceasta însemna că atrăgeau la ei, prin înțelepciune și smerenie, mulți frați care veneau pentru îndrumare duhovnicească. Alături de ei s-a retras, ca să se mântuiască de adâncă deznădejde, chelarul mănăstirii, părintele Evdochie care, îndeplinind treburile lumești, nu putea să se elibereze de unele patimi cum ar fi mânia.

Cuvioșii schimnici i-au arătat adevăratul drum către întărirea inimii, iar el a înțeles știința smereniei părinților, a început să se smerească și să renască, iar ulterior a devenit el însuși învățător pentru frați.

Numele lui Leonid și al lui Teodor întotdeauna se aflau pe buzele lui. Egumenul mănăstirii, părintele Inochentie, era indignat de faptul că schimnicii i-au luat ucenicul și s-a îndreptat cu o reclamație la Petersburg, către mitropolitul Ambrozie. Astfel, de la Petersburg a sosit o comisie, schimnicii au fost reabilitați iar egumenului i s-a făcut o mustrare puternică.

Însă cunoscând firea omenească, schimnicii s-au temut să mai rămână la Valaam, mai ales după ce prințul Golițin a vizitat mănăstirea și le-a acordat o atenție deosebită. Astfel s-au strămutat la mănăstirea Alexandro-Svirsk.

În anul 1820, împăratul Alexandru I a vizitat domeniile din partea de nord. Drumul său trecea aproape de mănăstirea Alexandro-Svirsk. Trăind acolo, părintele Teodor și cuviosul Leonid, cu respect i-au propus starețului să se pregătească să-l întâmpine pe împărat, deși în itinerarul acestuia nu era pomenită această mănăstire.

Părintele stareț a ascultat sfatul schimnicilor și în ziua menționată de ei l-a așteptat pe suveran la poartă. Între timp, pe drum, împăratul, după obiceiul său, i-a întrebat pe vizitii ce locuri sunt acelea și care le sunt locuitorii. Apropiindu-se de drumul unde stătea o cruce ca semn al așezământului monahal, arătând calea către acesta, împăratul a întrebat: „Pentru ce este această cruce?”. Aflând că nu departe se află mănăstirea Svirsk a poruncit să pornească într-acolo. Apoi a început să întrebe ce fel de mănăstire este și cum sunt călugării.

Vizitiul, care fusese de multe ori acolo, i-a răspuns că în ziua de azi a devenit mai bună decât era înainte. „Din ce cauză?”, a întrebat împăratul. „Nu demult au venit acolo schimnicii Teodor și Lev, acum și la strană se cântă mai bine și în toate există o mai mare ordine”.

Împăratul, care auzise de la prințul Golițin aceste nume, a dorit să facă cunoștință cu schimnicii. Printre aceia care îl așteptau pe țar și care simțeau mâhnire, schimnicii au făcut o consfătuire despre cum să se poarte în cazul în care împăratul îi va vizita și au hotărât ca ei înșiși să tacă pentru ca să nu provoace invidie fraților.

Ajungând la mănăstire, împăratul s-a minunat de întâmpinare: „Oare m-ați așteptat?”. Starețul a spus că i-a ieșit în întâmpinare după cum a fost sfătuit de schimnici. Îndreptându-se către sfintele moaște, țarul a întrebat: „Unde sunt părintele Teodor și părintele Lev?”. Schimnicii n-au vorbit mult, însă la toate întrebările împăratului au răspuns cumpătat și scurt.

Țarul a observat acest lucru și a încetat întrebările, însă a dorit să capete binecuvântare de la părintele Teodor. „Eu sunt un monah necălugărit – a spus schimnicul smerit – sunt un simplu mujic”. Împăratul și-a luat rămas bun în chip prietenos și a plecat mai departe la drum.

În perioada în care a stat la mănăstirea Alexandro-Svirsk, cuviosul Leonid a ieșit uneori cu treburi în Petersburg și din povestirile despre călătoriile sale în capitală se poate vedea că și atunci era un adevărat schimnic clarvăzător, înzestrat cu multe daruri duhovnicești. El mergea în vizită la o fiică duhovnicească pe care a izbăvit-o de rătăcirea sufletească din urma facerii de farmece.

Odată, schimnicul a venit la ea și i-a cerut să se mute numaidecât în noul ei apartament care îi fusese oferit și pe care îl refuzase. Și a izbutit să o convingă. În timpul nopții a pătruns în vechiul ei apartament fostul servitor cu scopul de a o jefui și de a o ucide. Ulterior s-a descoperit intenția lui.

După ce marele schimnic Teodor a murit, cuviosul Leonid nu a plecat imediat la Schitul Optina, unde îl chemaseră episcopul Filaret Kalujski și cuviosul Moisei – starețul obștii. La început l-au ținut în mănăstirea Alexandro-Svirsk, apoi a viețuit câtva timp la Schitul Ploșceansk, unde se afla cuviosul Macarie – viitorul său ajutor din timpul stăreției la Schitul Optina și succesorul său neîntârziat.

În sfârșit, a ajuns la Schitul Optina în anul 1829 întemeietorul ocârmuirii duhovnicești renumite – al acelei școli duhovnicești din care a ieșit toată pleiada stareților următori. Meritul cuviosului Leonid nu se limitează doar la întemeierea stăreției, ci este nemăsurat mai ales pentru faptul că el a dat acel impuls, care a însuflețit generațiile următoare de stareți în decursul a 100 ani, până la sfârșitul vieții și înfloririi vestitului Schit de la Optina.

Marii stareți Macarie și Ambrozie au fost ucenicii lui. Schimnicul Leonid a trăit în Schitul Optina până la sfârșitul zilelor. Era mare de statură, chipeș, iar în tinerețe avea o forță neobișnuită, pe care a avut-o până la bătrânețe, fără să aibă grație și armonie în mișcări.

Memoria sa extraordinară unită cu clarviziunea îi dădea posibilitatea de a vedea pe deplin sufletele oamenilor. Sufletul schimnicului era plin de o mare dragoste și milă față de oameni, însă faptele lui erau uneori categorice și năvalnice. Despre cuviosul Leonid nu se poate gândi ca despre un om obișnuit, deoarece el a atins acea înălțime duhovnicească și se nevoia ascultând glasul lui Dumnezeu.

În locul discuțiilor lungi, uneori, dintr-o dată, scotea pământ de sub picioarele omului și îi dădea ca să-și cunoască și să-și simtă nedreptatea și în acest fel, cu tăișul său spiritual, descoperea buboiul care se forma în adâncul inimii omului. Și ca rezultat, începeau să-i curgă lacrimi de pocăință celui credincios. Schimnicul știa prin ce metodă să își atingă zelul.

Iată un exemplu: Nu departe de Optina trăia un moșier care se lăuda că, atunci când se uită la starețul Leonid îl vede pe deplin. Acest moșier era înalt și gras. Odată a venit la stareț iar la acesta erau mulți vizitatori.

Cuviosul avea un obicei: când vroia să își formeze o impresie deosebită despre cineva, își acoperea ochii cu mâna stângă din cauza soarelui, punând-o ca un paravan. Așa a procedat când a venit acest moșier și a spus: „Iată cum merge prostănacul! A venit ca să vadă sufletul păcătosului Leonid, însă el de 17 ani nu a mai fost la Sfânta Spovedanie și la Sfânta Împărtășanie”.

Boierul a început să tremure ca o frunză și după aceea să plângă și să se căineze, deoarece era un păcătos și într-adevăr de 17 ani nu se mai spovedise și nu se mai împărtășise cu Sfintele lui Hristos Taine.

Iată o altă întâmplare. La Optina a sosit ajutorul P. și văzându-l pe schimnic, a gândit despre el: „De ce se tot spune că el este un om neobișnuit? La fel ca și ceilalți, nu se vede nimic neobișnuit în el”. Dintr-o dată starețul i-a vorbit: „Să-ți construiești toate casele. Iată, câte ferestre sunt aici, atâtea case să-ți construiești și tot atâtea pridvoare”. Trebuie să menționăm că P., pe drum spre Optina, a văzut niște locuri atât de frumoase încât s-a gândit să își construiască acolo casă și și-a făcut planul în minte, gândindu-se la câte ferestre o să aibă, iar starețul l-a demascat.

Când P. a început să se spovedească, cuviosul i-a adus aminte păcatul uitat, pe care acesta nu-l considera păcat.

Odată a avut loc o întâmplare când a sosit un domn și i-a comunicat schimnicului că a venit special ca să-l „privească”. Schimnicul s-a ridicat de pe loc și a început „să se răsucească înaintea lui”. „Iată, poftiți de mă priviți”. Domnul s-a plâns de el starețului, care l-a contrazis, spunându-i că schimnicul e un sfânt și că răspunsul lui a fost pe măsura cuvintelor cu care i s-a adresat.

După aceea domnul s-a întors la cuvios, i-a făcut metanie și i-a vorbit: „Iertați-mă, părinte, pentru că nu am știut să vă explic rugămintea mea”. Schimnicul i-a trimis din chilie pe cei care îl vizitau și a discutat cu oaspetele două ore.

După acest lucru domnul a mai stat la Optina o lună, deseori mergând la schimnic, apoi i-a scris starețului o scrisoare în care i-a explicat că s-a aflat în stare de deznădejde și că schimnicul l-a reînnoit și l-a înviat.

Un erou vestit și renumit în războiul pentru apărarea patriei aflându-se pe drum, în apropiere de Schitul Optina, a pătruns în Schit și a mers la schimnicul Leonid. Schimnicul l-a întrebat despre numele său. Generalul a răspuns că se numește Culnev și că a rămas de mic fără tată, apoi a intrat într-o instituție de învățământ și a terminat un curs de științe și de atunci se află în slujbă. „Dar unde se află mama dumneavoastră?”. „Cu adevărat nu știu dacă se mai află printre cei vii sau nu. De altfel, pentru mine e totuna”. „Cum așa? Sunteți un fiu bun”. „Și ce dacă. Mie nu mi-a lăsat nimic, a vândut toate moșiile, de aceea și eu am scos-o din viața mea”. „Of, generale, generale! Cum ai decăzut! Spui că mama ta nu ți-a lăsat nimic, dar ea abia a supraviețuit. Și cum poți să spui că a vândut tot? Iată că nu te gândești că ea nu a putut să îndure lovitura morții părintelui tău și soțului ei: de atunci și până în prezent a stat înaintea lui Dumnezeu ca o lumânare nestinsă și ca o jertfă curată și-a închinat viața suferințelor, tuturor relelor și sărăciei pentru unicul său fiu drag, Nicolae. Iată că de aproape 30 de ani ea a trecut prin asemenea nevoințe. Oare aceste rugăciuni ale ei pentru fiul Nicolae nu sunt o moștenire? Mulți generali prin toate mijloacele materiale, luxoase, au avut copii nu mai buni decât niște ticăloși, iar Nicolae, fără mijloace materiale a ajuns general”.

Pe Culnev l-au mișcat adânc aceste cuvinte simple, dar adevărate ale schimnicului. Îndreptându-se către sfintele icoane a plâns în hohote, apoi generalul, după nenumărate mulțumiri, a cerut adresa mamei sale. Și ajungând la ea, s-a târât în genunchi până la pat și i-a sărutat mâinile și picioarele, iar bătrâna lui mamă doar că nu a murit de bucurie.

Foarte reprezentativă este povestirea unui monah atonit, părintele Partenie, care l-a vizitat pe schimnicul Leonid. Monahul era îmbrăcat în veșminte lumești, cu toate acestea schimnicul l-a numit călugăr atonit și i-a interzis să se prezinte înaintea lui în genunchi, așa cum făceau de obicei mirenii.

Printre vizitatori era un om care venise „să dobândească învățături folositoare pentru suflet”. Dar, întrebându-l pe schimnic, a aflat că nu a împlinit poruncile primite mai înainte. El nu se lăsase de fumat, așa cum îl îndemnase părintele Leonid. Cuviosul a poruncit cu severitate ca să îl alunge pe acest om afară din chilie.

După aceea au sosit trei femei înlăcrimate care au adus-o pe o alta ce-și pierduse mințile și judecata. Ele l-au rugat să se roage pentru bolnavă. Schimnicul și-a pus epitrahilul, a așezat capătul epitrahilului și mâinile sale pe capul bolnavei și citind rugăciuni, i-a închinat de trei ori capul și vindecată, a poruncit să fie dusă în arhondaric.

Acestea le-a făcut stând jos, deoarece nu putea să stea în picioare, fiind bolnav și trăindu-și ultimele zile.

Părintele Partenie l-a vizitat pe schimnic într-o altă zi și a văzut că bolnava dinainte se însănătoșise complet. Iar domnul care fusese alungat venise să-i ceară iertare. Schimnicul l-a iertat și i-a reînnoit porunca. Monahul atonit s-a înspăimântat pentru că schimnicul fără să se teamă de ceea ce era rău pentru sine, făcea vindecări. Cuviosul i-a răspuns: „Eu am făcut acestea nu prin puterea mea, ci ele se petrec prin credința pelerinilor și prin darul Sfântului Duh dat mie prin hirotonie; însă eu însumi sunt un om păcătos”.

Minunile săvârșite de schimnic erau nenumărate: mulțimile năpăstuite veneau la el și îl înconjurau.

„Mi s-a întâmplat odată – scria ieromonahul Leonid (Cavelin, viitorul întemeietor al Lavrei Sfânta Treime din Serghiev) – să ies din Kozelsk și să merg în gubernia Smolensk. Pe drum, prin ținuturile singuratice, locuitorii aflând că am ieșit din Kozelsk, au venit care mai de care să afle câte ceva despre schimnicul Leonid: «Miluiește-ne, Doamne, cum să nu îl știm pe părintele Leonid? Dar el este pentru noi, sărmanii și neînvățații mai mult decât un părinte»”.

Odată au venit la schimnic câteva fețe bisericești în rândul cărora se afla și arhiereul din Kaluga, Prea Sfințitul Nicolae, care făcuse multe neplăceri Schitului Optina. Acest episcop avea intenția hotărâtă de a-l trimite pe schimnicul Leonid în mănăstirea Soloveț, pentru a-l pedepsi. Episcopul dinainte, Nicanor, viitorul mitropolit de la Petersburg îl respecta pe schimnic.

În timpul șederii cuviosului la Kaluga, persoanele apropiate, aflând despre acesta, au îngenuncheat și i-au făcut metanii. Șeful poliției, neștiind cine este și-a dat seama că acest lucru e un indiciu pentru o față bisericească de cinste și a făcut un raport corespunzător către episcopul Nicanor.

Episcopul l-a chemat la el pe schimnic și după cum i s-a cerut, schimnicul i-a cântat simbolul credinței după modelul kievean începând cu notele de jos și ridicând tonul până la cea mai înaltă notă. După proverbul „cine se aseamănă se adună”, bunul episcop și-a dat seama de cel pe care îl avea în fața sa și a înțeles motivul pentru care schimnicului i se făceau metanii.

L-a ținut pe schimnic lângă el câteva zile, având grijă de el și l-a ospătat, astfel încât schimnicul, întorcându-se acasă, nu a mâncat două zile. Din păcate, acest bun arhipăstor nu a cârmuit prea mult în Kaluga și atunci a venit episcopul Nicolae și l-a mutat pe schimnic.

Stăreția cuviosului Leonid a durat la Schitul Optina din anul 1829 și până în anul sfârșitului său, care a avut loc în 1841, în total 12 ani. Acest interval de timp schimnicul l-a petrecut aproape ca pe o persecuție neîntreruptă.

Când a venit la Schitul Optina egumenul Moisei, i-a predat acestuia conducerea duhovnicească a obștei, iar el s-a ocupat în mod deosebit de partea gospodărească și nimic nu începea fără binecuvântarea schimnicului.

La fel se purta față de schimnicul Leonid și fratele egumenului Antonie, care era conducătorul Schitului.

Împotriva schimnicului se afla un oarecare părinte Vasian, care se considera cel mai vechi în mănăstire și nu recunoștea îndrumarea schimnicului. Acest părinte Vasian recunoștea numai foloasele exterioare ale omorârii timpului. Acest călugăr a fost descris de Dostoievski în romanul „Frații Karamazov”, sub numele de Ferapont.

De-a lungul primilor 6 ani, prigonirile nu au avut un caracter prea aspru. Însă cu trecerea timpului acestea au suferit o schimbare mult mai periculoasă.

Către perioada de început, a fost trimisă scrisoarea unei oarecare Pașa Trunova, sora lui Pavel Trunov, ucenicul schimnicului. Ea povestește că odată, în timpul șederii sale la Schitul Optina, schimnicul Leonid i-a interzis să vină la el în ziua următoare, deoarece „va fi o judecată”. „Cine va fi judecat?”, a întrebat Pașa. „Eu”, a răspuns schimnicul.

În ziua următoare toată mănăstirea a fost interogată de anchetatori, iar toate declarațiile au țintit către cuvios. Acesta a fost doar începutul. În anul 1835 și mai ales în anul 1836, prigonirile s-au înmulțit. În afară de toate mărturiile mincinoase, episcopul din Kaluga a obținut prin poliția secretă din Moscova o declarație anonimă cu învinuiri la adresa schimnicului și a starețului.

Trebuie menționat că schimnicii Schitului manifestau o preferință pentru cei care trăiau în mănăstire și că Schitul pricinuia mănăstirii o mare pierdere dacă el ar fi distrus, iar vechea obște ar fi fost ruinată.

În cadrul anchetei starețul a fost chemat la interogatoriu, iar schimnicului Leonid i s-a interzis să mai poarte schimă, astfel încât el a fost închis în chilie și i s-a interzis cu asprime să primească vizitatori. Pe schimnic l-au mutat din Schit în mănăstire, iar acolo l-au plimbat dintr-o chilie în alta.

Cuviosul se purta față de aceste nenorociri cu deplină seninătate; cu cântarea „Cuvine-se...”, a adus personal în noul locaș icoana din Vladimir a Maicii Domnului, dată ca binecuvântare de cuviosul Paisie Velicikovski ucenicul schimnicului Teodor.

Biograful cuviosului Leonid ne spune că „odată egumenul Moisei, trecând prin mănăstire a văzut o mare mulțime de oameni înaintea chiliei schimnicului, deși primise poruncă de la arhiereul de la Kaluga să nu lase pe nimeni să intre la el. Părintele egumen a intrat la schimnic în chilie și i-a spus: «Părinte Leonid, cum se face că primiți poporul? Doar episcopul v-a interzis să-l primiți!»”.

În loc de răspuns, schimnicul i-a părăsit pe aceia de care se ocupa și i-a poruncit ucenicului să i-l aducă pe ologul care stătea în acel moment întins la ușa chiliei. Acesta a fost adus și așezat înaintea lui. Părintele egumen se uita la el cu nedumerire. „Iată – a început schimnicul să vorbească – priviți la acest om. Vedeți cum are părțile corpului paralizate? Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatele necurățate. El a săvârșit când una, când alta și pentru toate suferă acum – e în iad de viu. Însă trebuie să-l ajutăm. Dumnezeu l-a adus la mine pentru ca să facă pocăință sinceră și pentru ca eu să-l vindec și să îl ridic. Pot eu oare să nu-l primesc? Ce spuneți despre acest lucru?”. Ascultându-l pe cuvios și privind la nenorocitul care stătea întins înaintea lui, părintele egumen s-a cutremurat.

„Însă Prea Sfințitul – a șoptit el – amenință că vă trimite sub blestem”. Schimnicul a răspuns: „Chiar dacă mă trimiteți în Siberia, chiar dacă mă puneți pe rug, chiar dacă mă băgați în foc, eu voi fi același Leonid. Eu la mine nu chem pe nimeni; cine vine la mine, pe acela nu pot să îl dau afară. Mulți dintre oamenii de rând se prăpădesc din cauza nesocotinței și nădăjduiesc într-un ajutor duhovnicesc. Cum aș putea să îi disprețuiesc pe cei care tânjesc după folosul duhovnicesc?”.

Părintele egumen Moisei nu a putut să-i răspundă nimic la aceasta și tăcând s-a retras, lăsându-l pe schimnic să trăiască și să lucreze așa cum îi arată Însuși Dumnezeu.
Schimnicul ar mai fi întâmpinat greutăți dacă nu le-ar fi pus capăt mitropolitul Filaret, mitropolitul Kievului, care l-a protejat pe schimnic pentru că se afla în sinod și de asemenea, a vizitat Schitul Optina unde i-a arătat cuviosului deosebite dovezi de respect în timpul vizitei.

La mitropolitul Filaret Moscoveanul a ajuns scrisoarea schimnicului Macarie prin episcopul Ignatie Briancianinov care în tinerețe a fost ucenicul cuviosului Leonid. Mitropolitul Filaret i-a scris episcopului din Kaluga: „Nu există pricină de ivire a ereziei în părintele Leonid”.

Nu cu mult timp înainte de moartea schimnicului au apărut din nou prigoniri și în mănăstirile de maici asupra fiicelor duhovnicești ale schimnicilor optineni. Monahiile au fost izgonite. Această prigonire a fost întemeiată pe neadevăr și ignoranță. Pe schimnic l-au numit mason, iar cărțile Sfinților Părinți, cum ar fi scrierile Avvei Dorotei pe care el le-a dat monahilor, au fost numite „vrăjitorii”.

Cu toate acestea, înainte de sfârșitul său, monahiile au fost reabilitate, astfel încât schimnicul a murit liniștit. Cele mai bune ucenice ale cuviosului Leonid s-au ocupat în continuare de treburile lor mănăstirești.

În primele zile ale lunii septembrie din anul 1841, schimnicul a început să slăbească și a bolit cinci săptămâni. După suferințe cumplite, Lev s-a mutat la Domnul pe 11 octombrie, în anul 1841. Întristarea obștii a fost nedescrisă și mare a fost mulțimea de oameni, care l-a dus la groapă pe cel răposat.

Ultimele din categorie