Abia ce am ieșit din orbire cu bietul om din Ierihon (Luca 18, 35-43). Într-o curgere inversă a lecturii Părinții Bisericii au ales să citim mai întâi textul Evangheliei din Duminica a 31-a după Rusalii (Luca 18, 35-43) și abia acum am revenit în Duminica a 27-a, respectiv Evanghelia femeii gârbove și a drepților strâmbați de exigențe inutile (Luca 13, 10-17). Unii cred că este doar o chestiune de așezare în calendar dar, personal, cred că e și o lecție despre asumarea postului Crăciunului. A înțelegerii motivului fundamental a sărbătorii din Crăciun: Întruparea Dumnezeu-Omului. Ce am fi fost de n-ar fi fost Întrupat în mijlocul nostru dacă Viu, prezent în viețile noastre, uneori suntem de plâns pentru negrija față de aproapele? Evanghelia aceasta ne luminează astfel un colț adânc al neputinței noastre de a ne bucura pentru aproapele.

Povestea Evangheliei pare simplă dar nu este deloc așa. O femeie este gârbovă de 18 ani. O viață. O viață de excludere și cel mai probabil de umilire. Ceea ce mă bucură din amănuntele textului propus nouă de Evanghelistul Luca este relația între a vorbi despre Împărăția Cerurilor și a vedea suferința omului. Că a propovădui nu te scutește de a vedea! Că nu poți fi un simplu propovăduitor dacă nu reușești să suferi cu acela care suferă. Sau măcar să îi vezi, să nu treci neatent pe lângă ei. Nu e predică mai importantă decât aceea de a încuraja pe cei descurajați, arătându-le că în Dumnezeu suferința lor nu este condamnabilă, nu e legată de păcat- precum credeau cu încăpățânare fariseii vremii și demonstrau cu siguranță cărturarii – ci de o logică a Împărăției care, până la Hristos, scăpa vederii noastre. Hristos vindecând femeia gârbovă ne atrage atenția asupra suferinței ca mărturie de credință. Mai ales purtată asemeni femeii acesteia. Care era atât de neputincioasă încât „nu putea să se ridice în sus nicidecum” (Luca 13, 11). Ceea ce devenise motiv îndepărtării sale din comunitate – „conform Legii” – este motivul intervenției lui Dumnezeu-Omul în viața ei. Hristos nu doar o vindecă – punând mâinile asupra ei – ci o așează în ordinea logicii doxologice. Căci îndreptată de gârboveală femeia preamărește pe Dumnezeu. Știe de unde îi vine vindecarea și o mărturisește.

Asta tulbură pe mai marele sinagogii. Un om al Legii. Al Legământului care deja sufoca sufletul omului simplu, gârbovit. Care devine inutil prin „ținere”, oricât ar fi fost ea de riguroasă. Chipul femeii, îndreptat spre pământ, nu are sorți de izbândă în a fi privit în ochi. Numai Dumnezeu poate, El știe cum. Mai-marele sinagogii, lider spiritual local, găsește că e mai important să aducă aminte de timpul în care poate lucra omul. Șase zile. Uită că a șaptea, cea a lui Dumnezeu, devine chiar zi la „dispoziția” Acestuia. Ce poruncă poate fi aceasta: „Vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei”!? Penibilul gândirii sale și al situației ca atare este explicat de Domnul Hristos Însuși. Pentru El oamenii sunt deasupra vorbelor legaliste pe care le înșiruie „experții” și mai ales deasupra îngustimii după care în zi de sâmbătă puteai dezlega boul sau asinul spre a fi adăpat. După cum e și firesc. Hristos le cere să înțeleagă firescul iubirii de aproapele, nu mai mult. Să înțeleagă starea de fapt a femeii nu starea de perfecțiune pe care ei o visau. Fără a o împlini, deseori, desigur. Excesul de legalism care ucide iubirea. Și care avea să răstignească Iubirea.

E printre puținele dăți în Evanghelie când Domnul ripostează la nemernicia oamenilor care ar fi trebuit să reprezinte voia Lui. Nu se recunoaște în ei. Mai curând, în femeia gârbovă. În care putem să-L vedem, ca o icoană înainte de Patimi, pe Însuși Domnul. Gârbovit sub păcatele noastre, oglindindu-Se mai degrabă în pământ, facerea mâinilor Sale, decât în chipul nostru, smintit de ură. Mereu mă gândesc la Evanghelia aceasta când văd ori aud jumătăți de conștiință cum fac vâlvă cu marea lor cunoaștere într-ale credinței. Par a fi fii fariseilor. Sunt convinși că tot ce emit este desprins din frescele Adevărului întrupat. Crezând că părerea lor dinaintea voii lui Dumnezeu, dinaintea lucrării Lui este mult mai importantă. E definitorie. În timp ce voia lui Dumnezeu este simplă alternativă. Ori Hristos spune răspicat: El este singura Persoană care decide modul în care pocăința omului poate deveni scară spre Împărăția lui Dumnezeu. Iar Voia lui este Împărăția lui Dumnezeu. Aduce Cerul pe pământ.

Rușinează pe cei care erau împotriva Lui. Care-i făceau programul. Îi „afișau” programul de lucru între oameni ca și cum Dumnezeu Însuși le-ar fi poruncit aceasta. Și dovezile sunt multe în Scriptură. Când oamenii se cred dumnezei cu drept de viață și de moarte asupra altor oameni, de cele mai multe ori sărmani, creduli și slabi în credință, dar ascultători cu obstinație, i se face program lui Dumnezeu. I se dau indicații cum ar trebui să fie după mintea oamenilor. Problema este că mai marele sinagogii, care privise cel mai probabil de sus pe femeia gârbovă, privea de sus și pe Omul acesta din Nazaret. Mânios nu vedea pe Dumnezeu-Omul în El. Pentru că în încrunteala superiorității se pierde lumina din zâmbetul omeniei. Cred că aceasta este lecția Evangheliei acesteia. Să nu ne pierdem omenia. Să nu ne pierdem bucuria de a ne împlini în bucuria aproapelui. Mulțimea se bucura de faptele lui Hristos (Luca 13, 17) chiar dacă funcționarii de servici ai Legii se încruntau, mâniindu-se. Chipurile lor străbat istoria și le regăsim mereu la cei care cred că habotnicia este un mod de a respira aerul tare al Împărăției. Mărturisesc că mult mai aproape de cer văd gârboviții sub suferință și greutăți ce-și îndreaptă firea prin voia lui Dumnezeu și lecția aceasta o primesc în fiecare zi de la cei care nu au altceva de oferit lui Hristos decât suferința lor. Mânioșii se acresc, își pierd șăgălnicia cunoașterii lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale existenței. Pentru că avem un Dumnezeu al existenței imediate. Care nu doar predică ci vindecă, nu doar vindecă ci hrănește, nu doar hrănește ci bucură omul. Căruia îi pasă! Și Care nu încape în limitările noastre. Deseori penibile. De farisei întârziați în istorie...