Vino și Te sălășluiește întru noi...!

Povestea Înălțării se finalizează prin așezarea Fiului de-a dreapta Tatălui și așezarea Apostolilor în Ierusalim, cu bucurie mare. Aici „erau în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu...” (Luca 24, 53). Își aflaseră pacea. Erau de-acum nu doar simpli ucenici, ci și martorii lui Hristos. Erau zece zile de când ședeau în cetate așteptând, după promisiunea Mântuitorului, „să se îmbrace cu putere de sus” (Luca 24, 49). Este limpede că în ei se schimbase ceva fundamental. Nu le mai este frică. Ascultă atent. Nu mai pun întrebări. Pare finalul unei lecții învățate.

Timpul trecerii. De la moarte la viață și de pe pământ la cer. S-a scurs. Mântuitorul S-a înălțat la Ceruri cu un firesc care numai lui Dumnezeu Îi poate fi posibil. Recitiți Evanghelia de la Luca (24, 50-51) și veți înțelege. Nimic spectaculos și nimic forțat. Domnul știe de acum că prin prezența Sa după Înviere în mijlocul lor, Apostolii crescuseră. Se maturizaseră în credință și învățaseră nădejdea. Deseori Luca folosește aceste cuvinte: „și li s-a deschis mintea lor” – pentru a descrie ceea ce se întâmplă în mințile Ucenicilor copleșiți de noutatea iubirii. Povestea Înălțării se finalizează prin așezarea Fiului de-a dreapta Tatălui și așezarea Apostolilor în Ierusalim, cu bucurie mare. Aici „erau în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu...” (Luca 24, 53). Își aflaseră pacea. Erau de-acum nu doar simpli ucenici, ci și martorii lui Hristos. În cel mai amplu „proces de judecare” al lumii care-L ucisese pe Dumnezeu. Erau zece zile de când ședeau în cetate așteptând, după promisiunea Mântuitorului, „să se îmbrace cu putere de sus” (Luca 24, 49). Este limpede că în ei se schimbase ceva fundamental. Nu le mai este frică. Ascultă atent. Nu mai pun întrebări. Pare finalul unei lecții învățate. Plecarea Învățătorului divino-uman nu-i golește de sens, nu-i disperă. Priviți-i la prima intrare a Domnului pe ușile încuiate, prima Întâlnire de după Înviere cu „echipa apostolică”. Nimic din teama aceea, din rușinea care rodea prin amintirea trădării lor. Ce reușise Hristos Iisus să facă în zilele acelea este lesne de văzut, dar greu de înțeles. Le dispare frica pentru că le dispare îndoiala. Le dispare frica pentru că văd Înviatul. După Înviere Domnul pare că-i vindecă pe Apostoli de toate bolile pe care, pe rând, le vindecase în popor. De paralizie și orbire, de muțenie și surzire. Ba chiar de lepra ce i-ar fi dus în afara societății pentru că-i reasumă și-i așează la loc, în templu – spațiu al așteptării Duhului Sfânt.

Acolo stau ei așteptând și în Ziua Cincizecimii. Suntem în timpul iudeu al așteptării. Praznicul era conform calendarului și Templu – cu catapeteasma sfâșiată – aștepta umplere de slava lui Dumnezeu. Probabil că Ucenicii celui Răstignit care vesteau o nebunie – cum că Acesta ar fi înviat – nu erau cei mai apropiați de Sfânta Sfintelor ori acceptați prea ușor – poate deloc – în curtea de rugători ai Templului. Cel mai probabil stăteau în pridvor de obicei. Azi nu. Erau excluși. Probabil că fuseseră îndepărtați tocmai pentru că rosteau în gura mare culpa slujitorilor la Templu. Uciseseră pe Dumnezeu-Întrupat. Acesta înviase. Mărturisirea aceasta îi izolează de oamenii Legii. Și ei stau deoparte. Și acolo, când sosește ziua Cincizecimii, „...din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei” (Faptele Apostolilor 2, 2). După Tradiție, și foarte credibil, locul în care se retrăseseră era un Foișor știut din istoria creștină ca fiind Foișorul Cinei celei din urmă care devenise, de fapt, Cina înveșnicirii noastre. Probabil că atunci, invocând Binecuvântarea Tatălui peste Pâine și Vin și totuși pe neașteptate a zorit peste ei Duhul Sfânt. I-a desprins din lume și i-a dăruit nouă pescari propriilor noastre vieți.

Ierusalimul gemea de lume. Era ca de Paști. Ba unii istorici ai evului ne spun că de Cincizecime erau mai prezenți la Ierusalim oamenii în Cetatea Templului. Era o sărbătoare a diasporei iudaice și de aceea auzim noi că acolo, aproape de esplanada Templului erau parți și mezi și elamiți, oameni din Mesopotamia, Iudeea, Capadocia, din Pont și Asia, din Frigia, Pamfilia, Egipt și părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romani în treacăt, cretani și arabi. Unii iudei, alții abia prozeliți. Dar toți, chemați de vuiet și suflarea de vânt, au venit să-i asculte pe oamenii aceia vorbindu-le fiecăruia în limba sa. Și se mirau: „Iată, nu sunt aceștia care vorbesc toți galileeni? Și cum auzim noi limba noastră în care ne-am născut?” (Luca 2, 7-8). În fapt, auzeau limba lor pentru că se născuseră din nou Apostolii. Umpluți de sus de Duhul Sfânt primeau în câteva clipe „harta” misiunii lor întregi: convertirea lumii la Hristos. Și plata pentru aceasta: uimirea și batjocora – „...alții, batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must” (Faptele Apostolilor 2, 13). Grea hartă, grea plată pentru misiune îndeplinită. Valabile – și harta și plata – până în zilele noastre.

Că se schimbă ceva în compoziția lumii prin Cinzecimea de după Paștele acelui an este sigur. Așa cum Învierea a schimbat conținutul Paștelui iudaic, așa și Pogorârea Duhului Sfânt a schimbat conținutul Cincizecimii și, în timp, al Rusaliilor păgâne. Dacă în Cincizecimea din Vechiul Testament era Sărbătoarea Săptămânilor (Levitic 23, 15-22; Numeri 28, 26-31; Deuteronom 16, 9-12) și marca trecerea a cincizeci de zile de la Paște celebrând, totodată, sfârșitul secerișului de grâu (Exod 23, 16). Dacă textele dintâi din Levitic, Numeri și Deuteronom ne fixează oarecum planul prezenței și împlinirii în Duhul Sfânt al sărbătorii, textul din Exod, cu referire directă la ziua dedicată secerișului, ne reamintește un adevăr: „Să lași nesecerate colțurile câmpului tău și să nu strângi ce rămâne de pe urma secerătorilor”. Pare îndemn la neglijență, nu-i așa? Când în fapt este un îndemn la părtășie, la comuniune, la milostenie din rodul deplin al propriului tău seceriș.  În fond, aceste colțuri nesecerate deplin suntem noi, popoarele cele noi ale Bisericii, neamintitele din Cărțile Sfinte, dar cuprinse în planul de mântuire al Dumnezeului Celui Viu. O, cum se înțelege acum mesajul Domnului de la puțul lui Iacob, Cel care vede spicele albe gata de secerat, dar și puținătatea secerătorilor. Petru, Apostolul recuperat de Hristos prin pocăință, citând dinaintea mulțimii textul din Ioil (3, 1) prin care arată prezența și roadele turnării Duhului Sfânt peste popor, le și explică acelora ce erau prezenți ce se întâmplase. Și mai ales le oferă și înțelepciunea necesară pentru a chema numele Domnului și a se mântui.

Predica sa, prima predică în Biserica creștină ce se naște în vuiet, va marca peste veacuri modelul și conținutul vestirii creștine. Urmașii lui Moise și David, copiii de duh ai lui Avraam primesc în Ierusalim, fierbintele punct al Întâlnirii cu Dumnezeu, vestea Venirii dintâi a lui Mesia așteptat de ei cu buzele însetate și ochii aprinși. Petru cheamă la pocăință și botez în numele lui Iisus Hristos și la iertarea prin care pot primi Duhul Sfânt. De altfel, întreaga teologie a Bisericii Cincizecimii care trece spre noi de veacuri ne cheamă să umblăm prin Duhul, să fim călăuziți și să trăim prin El (Galateni 5), să ne rugăm (Iuda), să ne închinăm (Filipeni 3) prin Duhul Sfânt. Să stăm în trezvie pentru a nu-L întrista (Efeseni 4, 30) sau stinge (1 Tesaloniceni 5, 29). Ungerea prin puterea sa venită de Sus învață (1 Ioan 2, 27), e arvună moștenirii vieții veșnice și ne oferă încredere și gustul întru împărăția bucurie viitoare (Efeseni 1, 14). Prin Duhul Sfânt primim pecetea Stăpânului, sigiliul Lui (Efeseni 1, 13) în trupurile și viețile noastre. Primim Duhul Sfânt prin credință (Galateni 3, 2-14), nu prin umblare. Biserica ne cheamă să fim plini de Duhul Sfânt (Efeseni 5, 18), golindu-ne de tot ce am putea avea împotriva Sa, conștienți fiind de dragostea lui Dumnezeu căruia-i aducem de jertfă vie trupurile noastre (Romani 12, 1 și 6, 13).

S-au botezat atunci, chiar îndată după propovăduirea dintâi a lui Petru, după ce au primit cuvântul lui Dumnezeu, ca la trei mii de suflete ((Faptele Apostolilor 2, 41). Iar istoria Bisericii noastre începe așa: „Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2, 42). O teamă de atât bine plutea pe deasupra sufletelor lor limpezite de Duhul Sfânt. Și a fost seară și a fost dimineață. Ziua Întâi a noii creații, Biserica.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie