Mai înainte de a fi citită Evanghelia zilei, aceea numită a Canaanencei (Matei 15, 21-28), în rânduiala acestei zile ascultăm citirea Apostolului (2 Corinteni 6, 16-18; 7, 1). Aici, în textul lui Pavel, descoperim aceste cuvinte ale Vechiului Testament reactivate de către Apostol comunității de crez creștin: „Voi locui în ei și voi umbla și voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu” (2 Corinteni 6,16 b) întărind prin aceste cuvinte că „noi suntem templu al Dumnezeului Celui Viu”. Semn al mesianității. Cartea Levitic (26, 12) scrie aceasta ca o promisiune, ca un semn al Venirii lui Mesia: „Voi umbla printre voi, Eu vă voi fi vouă Dumnezeu și voi Îmi veți fi Mie popor”. Or, Evanghelia aceasta, a Întâlnirii dintre o femeie și Hristos, este semn al împlinirii unei Întâlniri mai ample, mai adânci: între Mesia și Poporul Său ales. Pentru aceasta este și așezată aici povestea femeii canaanence. Înainte de Duminica Vameșului și Fariseului (Luca 18, 10-14) care consemnează trecerea Bisericii într-o nouă ordine duhovnicească, aceea a Triodului, care prefațează și conține apoi întreaga „poveste” a postirii în Așteptarea Întâlnirii celei mari dintre Mesia și Poporul Său: Învierea din morți!

Așadar, deși pare o simplă întâlnire pe străzile Tirului ori ale Sidonului, realitatea este mult mai amplă. În primul rând, prin prezența Sa acolo, printre oameni, Dumnezeu Întrupat se vădește plinitor al prorociei mesianice de a se face vizibil, la îndemâna și ochiul omului. Părintele Sofronie de la Essex spunea că dacă popoarele care așteaptă pe Mesia nu L-au recunoscut pe Iisus Hristos de Domn și Dumnezeu atunci, după care semne anume îl vor recunoaște pe acela pe care încă îl așteaptă? Grea întrebare și imposibil răspuns. Semnul profetic al așezării în mijlocul poporului este urmat și de semnul adoptării poporului în mijlocul căruia stă, drept popor al Său. Arătând prin aceasta că numai aceia care-L recunosc sunt poporul Său. De unde și riscul logic al celor care, apăsând mereu doar pe pedala dragostei și îngăduinței lui Dumnezeu, uită de frâna exigențelor Sale duhovnicești. De faptul că pentru a fi al Lui, deci pentru a te bucura de iubirea și suportul Lui, trebuie să împlinești poruncile Sale. Dintre care cea dintâi te obligă la renunțarea la idolii din viața și mintea ta, la idolatrizarea structurilor umane, de funcționar al templului și reîncadrarea în realismul templului Dumnezeului Celui viu care înseamnă acordarea vieții tale tocmai la exigența de a nu idolatriza și de a nu te lăsa idolatrizat. Ne-o spune textul Apostolului de astăzi în primul său verset ( 2 Corinteni 6.16 a: „sau ce înțelegere este între templul lui Dumnezeu și idoli?”).

Or, femeia canaaneancă vizibil e ruptă de templul ierusalimitean. Așezați între Galileea și Iudeea, samarinenii erau mereu situați într-un interland spiritual, geografic și economic deopotrivă. Din acest motiv, pare că simbolul duhovnicesc al Samariei sunt două femei – aceasta și cea de la fântâna lui Iacov – și două personaje, un lepros vindecat și un posibil neguțător ce ridică din praful însângerat al drumului pe călătorul jecmănit de avere și viață de către tâlhari. Bănuim că dacă istoric se vădește că fii sunt moștenitorii tatălui – cei numiți cu numele tatălui lor, nume generic oferit fiilor în texte multe ale Scripturii – Domnul Hristos aduce la lumină adevărul unei geneze duhovnicești și prin mamă, prin femeie. Vorbim aici de Nașterea Sa  din Fecioară, de chipul luminos al Elisabetei – mama lui Ioan Botezătorul – și de femeile Mironosițe, de Marta și Maria, de văduva din Nain, de fiica lui Iair, de amintita femeie canaaneancă din întâlnirea de la izvorul lui Iacov ori de femeia ce-i laudă Mama, vorbim aici de femeia-simbol întrupată în mama aceasta remarcabilă din întâlnirea Evangheliei de azi. O mamă care strigă este o mamă disperată. Nu poți cere de la un Trecător în care intuiești ceva dumnezeiesc ca de la un vânzător de năut ori boabe de muștar, dispusă la negociere. Mama aceasta nu negociază, ci cere. Vede grozăvia din viața fiicei sale și nu se ferește să o spună: e greu chinuită de un diavol! Domnul Hristos pare că privește în altă parte. Insistența femeii agită Apostolii. Nu în multe rânduri aceștia intervin – semn că uneori pot media la Dumnezeu, nu-i așa? – să fie făcută câte o minune. Acum par sâcâiți, speriați. E posibil ca vocea femeii să se audă altfel decât a mulțimii, peste mulțime, așa cum și durerea ei era peste durerile din jur. Nu pare să aibă ajutor. Aici seamănă mult cu ceilalți din Evanghelie, mai mereu singuri, și ajutorul Apostolilor nu pare să-l aștepte. Ea vede bine. Miezul Întâlnirii salvatoare pentru fiica ei este Hristos. Care pare că joacă un joc necunoscut atunci, dar cunoscut nouă din toate întâlnirile Sale. După ce leagă venirea Sa numai de poporul lui Israel – cum credeau toți, pe un soi de exclusivitate mesianică, „nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel” presupune discriminare în sens („nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” e o replică mult mai mult decât dură, pare una ofensator-alungătoare) – primește un răspuns incredibil, neluat din Revelație, cum luau toți, încercând să-și arate știința și credința (până și diavolul, ispitindu-L pe Domnul în pustie, îi spune: că scris este!), dar plin de inteligența născută din disperare și nădejde deopotrivă: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor”! (Matei 15.27). Vorbește inima ei. Adâncul ei de inimă. Cuvintele Domnului par o explozie de bucurie: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești!” (Matei 15.28). Și înțelegem că voia și credea bine: s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela!

Nu pare că fiica este la fața locului. Ne putem imagina întoarcerea la casa sa a femeii acesteia și uluitoarea descoperire că, în timp ce dialoga cu Dumnezeu – în ceasul acela arată o aproximare dată de oamenii ce-i povestesc femeii liniștirea fetei – fata ei este izbăvită de demonul ce o chinuia. Ce vădește credința femeii? Nu este din neamul lui Israel, deci nu merge la Templul de la Ierusalim. Nu are același ritual și aceeași Carte cu cei care îl așteaptă pe Mesia. Nu citează din Scriptură – recitiți modul în care cunoscătorii îl ispitesc pe Dumnezeu Întrupat, să vadă dacă Acesta știe propria teologie, devenind penibili. Nu are o atitudine tocmai evlavioasă. Dar strigătul ei – Miluiește-mă Doamne, Fiul lui David! – arată că știe, că identifică ideal Dumnezeu-Omul dinaintea ei. Povestea acesta vine scrisă de Matei tocmai după un conflict între Iisus, farisei și cărturari pe seama supra-ritualizării ce-i transformase în fățarnici. Ultimul verset, concluzia dialogului cu ei este aceasta: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt cele care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om” (Matei 15. 19-20). Or întâlnirea cu femeia canaaneancă tocmai aceasta dovedește realitatea din aceste cuvinte. Răspunsul inteligent al femeii ne obligă să înțelegem că în sine credința nu este suma părerilor și ritualurilor pe care le îngrămădim ca să avem mereu și mereu dreptate. Ci inteligența de a provoca reacția lui Dumnezeu în raport cu un caz de viață punându-ne viața, prin smerenie, zălog. Nu. Vindecarea fetei femeii acesteia nu este urmarea unui contract mesianic între Dumnezeu și poporul Său. Ci este așezarea unei jertfe – smerenia inteligentă a mamei – la îndemâna lui Dumnezeu ce se va face Jertfă pentru noi în culmea Golgotei. Acolo unde adâncul inimii atotcunoscătorilor va izvodi huli, acuze prin mărturie mincinoasă, uciderea Lui.

Dumnezeu așezat în mijlocul poporului. Locuiește, umblă și vindecă. Cuvântul din urmă al Apostolului de astăzi ne zice: „Având, deci, aceste făgăduințe, iubiților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, săvârșind sfințenia întru frica lui Dumnezeu! (2 Corinteni 7, 1). Faceți dar loc lui Dumnezeu în inimile voastre. Și credeți cu inteligență!

Sursa: tribuna.ro