Următorul argument împotriva postitului este acela potrivit căruia tot ce este mult prea greu devine pe termen lung și vătămător pentru sănătate:

„Gândurilor care mă sfătuiesc și-mi spun: «Nu duce o viață așa de aspră și nu-ți zdrobi trupul slăbit cu postire si osteneală neîncetată», Și cu toate că s-a ostenit în veac, viu va fi până întru sfârșit și nu va vedea stricăciune când îi va vedea pe cei înțelepți murind” (Psalmul 48, 10).

Replica pune necruțător degetul în punctul nevralgic al întregii griji după binele trupesc: viața omului este mărginită și nu se poate sustrage acestui adevăr oricâte viclenii ar folosi.

„Gândului care-mi insinuează dorința devin ca una care ar veni din ficat și din rinichii plini de apă: Cine își lucrează pământul se va îndestula de pâine” (Pilde 12, 11a).

Aici vorbește „mintea sănătoasă” a fiecăruia. Vom ve­dea însă de îndată că asemenea spaime nu sunt decât pretexte superficiale. Pentru că sensul postitului nu este în niciun caz acela de a produce daune trupului. Din contră, folosit adecvat și dozat cu măsură, adică acomodat puterilor și nevoilor fiecărui om în parte, acest leac are tocmai sensul de a feri trupul și sufletul de orice vătămare, respectiv de a vindeca bolile lor. Există infinit mai mulți oameni care, în țările bogate, astăzi mai mult decât oricând, s-au distrus hrănindu-se irațional decât postind irațional.

Obiecția superficială, potrivit căreia renunțarea la mâncare ar dăuna sănătății, poate fi auzită la tot pasul. E însă ușor de combătut. Mult mai insidioasă e însă obiecția legată de aceasta și potrivit căreia că postul ar fi în definitiv cu desăvârșire inutil.

„Gândului care-mi spune: «Nu-ți da osteneală sufletu­ lui tău prin mult post, căci nu-ți va fi de niciun folos și nu-ți va curați mintea!»: A făcut apoi baia de aramă, cu tălpica ei tot de ara­mă; [a făcut-o] din oglinzile femeilor postitoare, ale celor ce-au postit la intrarea cortului mărturiei” (Ieșirea 38, 8; LXX 38, 26).

„Gândului care ne spune că viața monahală e aspră și apăsătoare peste măsură, că ne pierde în chip rău trupul și nu ne e de niciun folos sufletului: Certarea, oricare ar fi ea, nu pare la început că e spre bucurie, ci spre întristare; dar mai târziu, celor ce-au fost încercați prin ea le pune înainte roadă pașnică a dreptății” (Evrei 12, 11).

Mobilul care impulsionează viața omului, chiar în forma ei secularizată, e speranța. În comparație cu binele sperat, și anume „curăția minții” ca premisă a „cunoaș­terii lui Dumnezeu”, sacrificiile care trebuie făcute în acest scop sunt mici. Postirea ține însă în mod indiso­lubil de acea „disciplină” (paideia) de „moderare a pa­timilor” (metriopatheia), care constituie esența treptei practice a căii duhovnicești (Pilde 1, 2).

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — știința și învățătura Părinților pustiei despre mâncat și postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 32-33)