Hristos s-a născut, copii ai lui Dumnezeu! A venit iarăşi Ziua Bună. Poporul numeşte „zi bună” toate zilele pe care le prăznuieşte. Naşterea Domnului este însă mama tuturor celorlalte zile bune. Naşterea Domnului este prima zi bună creştinească, zi care – prin strălucirea sa – i-a luminat pe fiii lui Adam şi a adus bucurie în sufletele lor; prima zi dulce din multele mii de zile amare ale lumii păgâne. Naşterea Domnului este „zi bună” datorită Bunului Împărat, Care în această zi a cercetat lumea. Oraşele înscriu în lemn şi piatră ziua în care i-a cercetat un împărat pământesc. Iar noi să înscriem în inimile noastre cercetarea noastră de către Împăratul Ceresc. Lemnul va putrezi, piatra se va toci, însă ce este scris în inimă va trece moartea şi va intra în veşnicie. Pentru oamenii sfinţi, pomenirea numelui Împăratului Hristos în inimă este la fel ca respiraţia. După ce fiarele l-au sfâşiat pe Sfântul Ignatie în Coloseum, inima lui a fost găsită întreagă şi în inimă erau înscrise două litere: I(isus) H(ristos).

Naşterea Domnului este „zi bună” şi datorită vieţii, care s-a arătat prin Iisus Hristos. Şi viaţa s-a arătat, scrie apostolul Ioan, şi o am văzut şi mărturisim şi vestim vouă viaţa veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă. Mai înainte de la masa vieţii veşnice erau lăsate să cadă câteva fărâmituri în această lume, atât cât să-şi aducă aminte de masa vieţii cereşti. Oamenii s-au încleştat cu încrâncenare de acele fărâmituri, neştiind nici de unde, nici de la cine vin. Hristos a venit în lume să le descopere oamenilor masa cea neîmpuţinată a vieţii şi să îi cheme la veşnicul ospăţ al vieţii. Şi oricine a primit chemarea şi a crezut în Cel fără de păcat a început să simtă foame nu de fărâmituri ale vieţii, ci de viaţa deplină, de îmbelşugarea dumnezeiască a mesei vieţii. Când chinuitorul cel rău l-a îmbiat pe Sfântul Mucenic Zinovie să aleagă între moarte şi viaţă (viaţa acestei lumi), i-a răspuns sfântul: „viaţa fără Hristos nu este viaţă, ci moarte, iar moartea pentru Hristos nu este moarte, ci viaţă“ (vezi Proloagele, 20 octombrie).

Naşterea Domnului mai este „zi bună” şi datorită dragostei, care s-a arătat prin Împăratul Hristos. Vedeţi ce fel de dragoste ne-a dat nouă Tatăl, ca fii ai lui Dumnezeu să ne numim, scrie însuşi-văzătorul lui Hristos (I Ioan 3, 1). Înainte de Hristos, neamul omenesc nu ştia de dragostea Tatălui faţă de fii şi nici de dragostea fiilor faţă de Tatăl. Însă, prin naşterea în lume a Fiului lui Dumnezeu, Celui Unul-Născut, ochii oamenilor au fost deschişi asupra unui Părinte necunoscut, Cel din ceruri, şi asupra unei dragoste până atunci necunoscute – cea cerească. Oare nu încălzită de această dragoste cerească a lepădat Sfânta Ecaterina coroana împărătească pământească şi a primit moartea pe loc? Şi asemenea ei câte cete, şi oşti, şi popoare, împărtăşindu-se de focul acestei dragoste cereşti, au mers la moarte, lepădând de pe sine trupul ca pe o cârpă netrebnică! 

În fine, Naşterea Domnului este „zi bună“ şi datorită păcii şi puterii, înţelepciunii şi harului şi tuturor celorlalte bunătăţi de care sunt preapline cerurile şi care prin această zi s-au arătat în lume odată cu arătarea Fiului lui Dumnezeu – a împăratului şi Slugii, Stăpânitorului şi Mucenicului, Celui îndrăgostit şi prigonit, Celui omorât şi înviat.

Domnul să vă deschidă ochii duhovniceşti, ca să vedeţi toate bunătăţile ce ne sunt arătate şi îmbiate prin Naşterea Fiului lui Dumnezeu.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi vol. 2, Editura Sophia, București, 2008, pp. 105-107)