Fără cea mai mică îndoială, noi știm că Dumnezeu este prezent pretutindenea, lângă fiecare din noi; ba „ne este mai aproape decât noi înșine” (Fericitul Augustin), pentru că „în El viețuim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28), „Ne aflăm în oceanul nemărginit, neînțeles, negrăit al lui Dumnezeu” (Părintele Dumitru Stăniloae, Dogmatica I, p. 143).

Dumnezeiasca prezență însă este cu totul altfel decât prezența ființelor și lucrurilor din jurul nostru. Dumnezeu este prezent pretutindenea, nu simplu numai cu ființa Sa, ci cu toată plinătatea dumnezeieștii Sale Persoane. Cu atotputernicia Sa cea veșnic lucrătoare, cu care a adus toate din neființă la ființă; cu care, când era pe pământ, vindeca toată boala, izgonea diavolii, învia morții; cu iubirea Sa cea fără de margini, care L-a coborât pe Pământ și L-a făcut să ia asupră-Și toate păcatele lumii și despre care Sfântul Ioan Hrisostom zice că este foc mistuitor, care doar o scân­teie așteaptă în inima noastră pentru ca să o înflăcăreze și să o covârșească de daruri; cu bunătatea cu sfințenia și cu nesfârșita bogăție a dumnezeieștilor Sale puteri, care se revarsă fără oprire și fără împuținare peste toată făptura, pentru a o ține în existență, căci dacă „își întoarce Dumnezeu fața, toate se întorc în țărână” (Psalmul 103, 30), și pentru a o ajuta să crească și să se desăvârșească, deoarece singuri, „fără El nu putem nimic” (Ioan 15, 5).

Dar pentru că „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4, 24) și prezența Sa duhovnicească, iar omul ființă trupească și mărginită, Dumnezeu a binevoit să se pogoare la stadiul nostru, să se facă văzut în forme și locuri care pot fi cuprinse de simțurile noastre, pentru a ne putea bucura fără împiedicare de dumnezeieasca Sa prezență. La plinirea vremii, a luat trup asemenea nouă, afară de păcat, iar după înălțarea la Ceruri și-a ales sălaș perma­nent pe Pământ. Astfel, în Biserică, în casa Domnului, „Îi vedem în sfintele icoane chipul Său plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14); Îl auzim vorbindu-ne din Sfânta Evanghelie, Îl pipăim și Îl gustăm în Sfânta Împărtășanie, pentru ca să ne încredințăm cu toate simțurile de dumnezeiasca Sa prezență. Ca într-o școală, în Biserică ne deprindem să ne întâlnim cu Domnul mai întâi la El acasă, pentru ca apoi să-L putem întâlni și la noi acasă, și la lucru, pretutindeni, și totdeauna să-L simțim cu noi, iar pe noi niciodată despărțiți de Dânsul.

Ba mai mult, Dumnezeu S-a amestecat cu firea noastră în cea mai profundă intimitate: prin Botez, S-a sălășluit în noi, căci: „Câți în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat”, a mutat Împărăția Cerurilor înlăuntru nostru (Luca 17, 21). Deci Dumnezeu, Care ne-a creat după Chipul Său, nu numai că ne-a rânduit un destin măreț: să fim adică asemenea cu El, ci ne și ajută să realizăm această chemare, punându-ne la dispoziție toată plinătatea puterilor Sale dumnezeiești. 

(Ieromonahul Petroniu Tănase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, București, 2006, pp. 101-103)