Autorul acestei rugăciuni, Sfântul Cuvios Efrem Sirul, s-a născut în anul 306 în cetatea Nisibe din Mesopotamia, aflată pe atunci sub conducere romană. După ce a fost botezat, în jurul vârstei de 20 de ani, a plecat în pustiu pentru că își dorea să ducă o viață de monah, sub îndrumarea unui om care deprinsese deja această cale.

După câțiva ani, Sfântul Efrem a plecat din Edesa și, în urma unei vedenii în care Sfântul Vasile i se arăta precum o coloană de foc ce unea cerul cu pământul, a mers în căutarea acestuia. Începând războiul dintre romani și perși, creștinii erau persecutați, fiind considerați aliați ai romanilor, așa că Sfântul Efrem s-a întors în patria lui, pentru a le veni în ajutor fraților, prin cuvintele pe care Domnul i le insufla. Cum orașul Nisibe a fost asediat de perși, Cuviosul Efrem a plecat spre Edesa, loc în care avea să rămână în ultimii ani de viață, pentru a scrie lucrările ce au adus atât de mare folos duhovnicesc.

Cuviosul a trecut în viața veșnică, fiind înconjurat de toți călugării ieșiți din pustiu, peșteri și mănăstiri, veniți pentru a-l conduce pe ultimul drum. La finalul vieții sale, Sfântul Efrem a mărturisit faptul că nu vorbise niciodată de rău pe nimeni și nici nu spusese vreun cuvânt fără de folos.

Prezentăm, în cele ce urmează, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, alături de scurte comentarii și observații ale unor duhovnici și teologi contemporani, pe marginea textului:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei [1], al grijii de multe [2], al iubirii de stăpânire [3] şi al vorbirii în deşert [4] nu-l da mie!

Iar duhul curăţiei [5], al gândului smerit [6], al răbdării [7] şi al dragostei [8], dăruieşte-l mie, slugii Tale!

Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele [9] şi să nu osândesc pe fratele meu [10]; că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

[1] Boala fundamentală a omului  – spune părintele Schmemann – este duhul trândăviei. De fapt, „este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde „pentru ce?” şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor, pentru că otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său”.

[2] „Grija de multe este o stare de deznădejde. Sfinţii Părinţi au numit-o sinucidere a sufletului, deoarece atunci când omul este cuprins de ea, devine incapabil să vadă lumina şi să o dorească”, arată părintele Schmemann. Înțelesul exact al termenului grecesc περιεργία este cel de preocupare sau grijă fără de rost

[3] Părintele Petroniu Tănase, unul dintre cei mai mari duhovnici ai secolului al XX-lea și stareț al Schitului Prodromu din Muntele Athos, spune că „iubirea de stăpânire despre care vorbește aici Sfântul Efrem Sirul este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Romani 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal”.

[4] În ceea ce priveste „vorbirea în deșert”, teologul francez Olivier Clément susține că „ea desemnează orice fel de exercițiu al gândirii și al imaginației, care se disociază de uimire, de neliniștea existențială, de mister. Ea ține de orice abordare a omului care pretinde să-l explice, să-l reducă, neținând seama de ceea ce are în el inexplicabil și ireductibil; orice abordare a creației care îi disprețuiește ritmurile și frumusețea”.

[5] Duhul curăţiei „nu trebuie înțeles ca o simplă curăţie trupească față de păcatele desfrânării”, subliniază părintele Petroniu Tănase. „Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curăţit de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor”.

[6] Părintele Schmemann arată că „primul şi minunatul rod al acestei plinătăţi sau curăţii este smerenia. Numai smerenia poate fi capabilă de adevăr, de a vedea şi de a primi lucrurile aşa cum sunt şi, astfel, de a vedea măreţia, bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu în orice”.

[7] „Răbdarea este cu adevărat un monahism interiorizat şi opusul deznădejdii, care atât de adesea vine din dorinţa adolescentină de a avea totul, şi asta fără întârziere”, spune Clément.

[8] La final, cununa şi rodul tuturor virtuţilor, a tuturor eforturilor noastre duhovniceşti este dragostea – susține părintele Schmemann – acea dragoste care poate fi dăruită doar de către Dumnezeu, finalitatea tuturor pregătirilor şi ostenelilor duhovniceşti.

[9] Tot părintele Schmemann atrage atenția că, în cele din urmă, mai întâmpinăm o primejdie: mândria. Nu este de ajuns să vedem propriile noastre greşeli, având în vedere că însăși „această virtute aparentă se poate transforma în mândrie. Dar atunci când vedem greşelile noastre şi când „nu osândim pe fraţii noştri”, când, altfel spus, curăţia, smerenia, răbdarea şi dragostea sunt doar una în noi, atunci şi numai atunci ultimul duşman – mândria – va fi nimicit”.

[10] Omul care își vede propriile păcate și nu-l judecă pe fratele său va putea, cu adevărat, să îl și iubească. El va spune astfel: „Sunt destul de scârbit de mine însumi pentru a mai putea fi de altcineva. Știu că omul, dupã chipul lui Dumnezeu, este Taină și Iubire, dar mai știu că această iubire se poate schimba în ură. Respect Taina și nu aștept nimic în schimb. Trimite-mi Tu, Doamne, iubirea, căci ea este rodul harului Tău”, notează teologul Olivier Clément.