„Abia aștept să se termine cu pandemia, că tare mi-e dor de Dumnezeu!”

M-aș fi așteptat ca distanțarea socială și restricțiile din perioada stării de urgență să ne deschidă calea către rugăciune, credință și Dumnezeu. Dar muzele tac, nebăgate în seamă, intelectul este hrănit cu fum toxic și înecăcios, iar drumul către desăvârșirea întru Hristos devine tot mai lung deoarece, se pare, ne îndreptăm în direcția opusă.

Există viață după Covid-19? Desigur că există! Doar că încă nu ne putem imagina cum va arăta. Este un teritoriu învăluit în umbre, unde traiul cotidian poate fi identic cu acela de acum nu foarte mult timp sau poate avea modificări radicale. Însă vom trăi. Și doar de noi depinde în ce fel o vom face. Dacă vom exista într-o lume a instinctelor dezlănțuite sau într-o lume în care vom fi călăuziți de rațiune și sentiment, pe calea unei deveniri firești, coerente.

„Inter arma silent musae”. În timp de război, între arme, muzele tac. Și, mai mult decât atât, nu doar în timp de război ci, în toate momentele de restriște, interesul omului pentru activitățile specifice rațiunii scade enorm, simțurile rămânând în alertă permanent – iar cugetul căutând căi de supraviețuire, nu modalități de îmbogățire spirituală. Instinctul de conservare primează. Și poate acesta este motivul pentru care, de ceva timp, chiar și până la apariția Covid-19, lumea în care trăim a părut că se află permanent sub semnul luptelor și al zvonurilor de război, nelăsându-ne timp pentru a sorbi din cunoaștere. Căci, în vremuri de conflict, surogatul de cultură pe care îl primim cu toții este… propaganda.

Privind detașat și gândind „la rece”, dincolo de pasiunile momentului, ne este greu astăzi să înțelegem cum au izbutit promotorii anumitor curente să atragă atât de mulți adepți, în condițiile în care ideologiile scârțâiau din toate încheieturile, iar eșafodajul logic pornea de la efect la cauză, cel mai adesea, provocând confuzii criminale. Cele mai multe doctrine de acel fel s-au transformat în agenda câtorva persoane sau organizații, pe fondul unor crize strident subliniate (sau atent confecționate). Măsurile promise au constat în identificarea rapidă și pedepsirea exemplară a vinovaților pentru ajungerea în acele situații cvasicatastrofale. Și au fost tăiate capete, spre a fi așezate pe tipsii spectaculoase, îndeplinindu-se cerința primordială a furnizării de circ, fie el și macabru, către popor. Iar în cele mai multe cazuri, cinic vorbind, doar omisiunea de a se adăuga și suficientă pâine la spectacol a dus la prăvălirea în țărână a curentelor respective, proiectate în dictaturi detestabile.

Am remarcat poate, cu toții, că propaganda îndreptată împotriva Bisericii capătă noi forme, întrucât a devenit o modă, în România, să proiectezi, straniu, vina pentru toate evenimentele nefericite – care nu ne-au ocolit – către instituția dedicată lui Dumnezeu și semenilor. Îmi este greu să înțeleg cum funcționează acest mecanism de azvârlire a culpei peste gard. Cert este că, la orice menționare a Bisericii trebuie să apară, pe internet măcar, câteva persoane care să scrie niște citate din propaganda actuală – veninoase și evident rău-intenționate, cu referiri la Evul Mediu, știință și alte clișee asemănătoare, expresii și idei pastișate din doctrina grosolan scrijelită în limbaj de lemn a perioadei comuniste. Aș putea spune (și trebuie să o fac, până la urmă) că toate aceste cuvinte alăturate nefiresc, pentru a da impresia de rezultate ale unei gândiri profunde, alcătuiesc concepte „fumate”, iar efectul lor asupra spiritului uman este identic cu acela al fumatului asupra organismului: slăbire, îmbolnăvire și, într-un final, moarte chinuitoare.

M-aș fi așteptat ca noi, românii, într-un astfel de moment greu, când spectrul bolii a determinat adoptarea unor soluții dure, să fim mult mai dispuși să ascultăm glasul rațiunii și, implicit, vocile gânditorilor. M-aș fi așteptat ca distanțarea socială și restricțiile din perioada stării de urgență să ne deschidă calea către rugăciune, credință și Dumnezeu. Dar muzele tac, nebăgate în seamă, intelectul este hrănit cu fum toxic și înecăcios, iar drumul către desăvârșirea întru Hristos devine tot mai lung deoarece, se pare, ne îndreptăm în direcția opusă.

Există viață după Covid-19? Desigur! Însă rămâne de văzut cum va fi viața aceea. Facem acum niște alegeri care ne vor afecta felul de a fi, atât personal, cât și colectiv, pe viitor. Suntem îndemnați să ne însingurăm voluntar, păstrând distanța legală față de semeni și o distanță nefirească, înfiorătoare, față de Hristos. Nu ne ajută cu nimic faptul că mulți dintre noi îi ascultă pe acei creștini de ocazie care spun, jubilând: „Vedeți? Vă spuneam eu că divinitatea (sic!) este peste tot, inclusiv în case și apartamente, deci nu are rost să mergem la biserică…”. Iar din tot vârtejul de opinii dubioase, imagini negative și știri false răspândite peste tot, prefer să îmi rămână în minte câteva cuvinte simple – găsite într-un cotlon de internet – care îmi întăresc convingerea că suntem capabili să construim un viitor frumos. Nu cred că există vreo formulare mai frumos alcătuită sau mai cuprinzătoare decât aceasta, scrisă de o persoană căreia îi lipsește participarea la slujbele oficiate în lăcașul de cult: „Abia aștept să se termine cu pandemia, că tare mi-e dor de Dumnezeu!”.

De la același autor

Ultimele din categorie