O, de-ar fi îngăduit omului să stea de vorbă cu Dumnezeu cum stă de vorbă un om cu prietenul său! (Iov 16,21)

Drag prieten,

Evanghelia, ce binevesteşte, aceea şi dăruieşte. Căci ea nu e o poveste, ci putere a lui Dumnezeu de mântuire a tot celui ce crede, cum spune Apostolul Pavel.

Undeva în oraş am văzut afişul publicitar al unei companii de televiziune prin cablu pe care scrie: Pregătiți-vă să vedeți totul altfel!

Exact aşa ar trebui să scrie şi la intrarea în biserică: Pregătiți-vă să trăiți totul altfel! Nu veniţi aici să vă cârpiţi şi peticiţi vieţile putrede ca nişte burdufuri vechi! Nu vă pierdeţi timpul punând petice de religie pe un mod de viaţă păgână. Aşa cum spune Mântuitorul, se va rupe şi mai tare, şi tot vinul cel nou al iubirii lui Hristos, fără să fi apucat măcar să-l gustaţi, se va vărsa şi se va risipi. Şi nu este risipă mai mare ca acesta...

Ai auzit din Evanghelie că mii de oameni au fost săturaţi cu cinci pâini şi doi peşti. Dar a doua zi îţi spun că le-a fost iarăşi foame. Au fost vindecaţi şi după o vreme, cu siguranţă s-au îmbolnăvit din nou, apoi au murit. Şi pâinile şi peştii şi vindecările, toate au trecut. Ce a rămas atunci din toată întâlnirea mulţimilor cu Hristos? Amintirea? Şi ce putere are amintirea acelei mese în natură sau a acelor vindecări, în biografia unor oameni straşnic îndrăgostiţi de ei înşişi şi de lumea asta? Poate doar un trofeu în galeria întâmplărilor cu care ne hrănim mândria...

Dar a mai fost acolo ceva. Nu doar picnicul şi minunile. Au fost şi cuvintele rostite de Iisus. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece, a spus Domnul. Şi iată, peştii, pâinea şi minunile au trecut. Iar dacă au rămas totuşi în istorie, aceasta s-a datorat cuvintelor lui Iisus.

Deci unii cu hrana şi minunile, cu pâinea şi spectacolul. Cei mulţi. Aceasta e viaţa şi bucuria mulţimilor şi azi, acum, în bisericile noastre. Anafura e infinit mai iubită şi mai aşteptată decât Evanghelia. Iar „spectacolul Liturghiei”, care ne face să ne simţim atât de evlavioşi, e nespus mai dorit decât Sfânta Împărtăşanie...

Ca şi acum două mii de ani, Iisus Domnul vorbeşte în biserică, cu nădejdea că măcar unul din acestă mulţime flămândă de spectacol şi pâine, de viață creștină ieftină şi accesibilă, va simţi, undeva mai sus de pântece şi crampele date de o altă foame. Domnului Îi e milă de mulţime. Toată mila inimii Lui dumnezeieşti se revarsă peste mulţime. Biserica e plină de mila lui Hristos de dă pe dinafară! Dar se revarsă şi ca un năvod! Căci inima lui aşteaptă. Aşteaptă atentă, încordată, ca ochiul unui pescar. Un pescar care vrea să smulgă un om din acestă mulţime fără chip. Aşteaptă zvâcnirea unei inimi străpunsă de cârligul cuvintelor Lui; o inimă care să vrea a trece de la milă, la dragoste. Îl aşteaptă pe acela care gustând mila de care este plină biserica să voiască a-L cunoaşte şi pe Cel din inima Căruia S-a revărsat această bogată milă.

Spunem mereu „Doamne miluieşte”... Şi o facem cu gândul numai la viaţa aceasta, la sănătate, pâine şi spectacol. De fapt, inimile noastre spun numai „miluieşte-ne”, căci mila, ferm concretizată în cele enumerate mai sus, e tot ce ne interesează; „Domnul” rămânînd, fără nici o durere şi nici o curiozitate, sursa vagă, impersonală, a acestei mile. „Domnul” rămâne ascuns şi asta nu ne deranjează. Ascuns, nu după stele, ci după zidul temerii noastre. Căci prezenţa Lui ne-ar complica lucrurile.

Prin mila Lui mulţimile înţeleg limpede, fără echivoc, pâine şi sănătate. Nimeni din mulţime însă nu vrea să ştie ce înseamnă ea pentru Hristos. Căci pentru El mila e o chemare, o sfântă şi dulce „momeală” pentru suflete, spre ceea ce dorea Iov: a se putea apropia ca să stea de vorbă cu Dumnezeu aşa cum stă de vorbă un om cu prietenul său. A-L cunoaşte, a avea intimitate cu El, a-şi putea revărsa şi odihni inima în inima Lui. A împărţi cu El viaţa, cum împart doi prieteni o pâine...

Hristos n-a venit să ofere doar milă, ci toată dragostea Sa. Mila Lui e doar aperitivul unei cine bogate, nemărginite. Că El n-a venit să ofere doar atât ne-o arată dumnezeieşte de limpede Euharistia: a venit să Se dăruiască integral, aşa cum numai un prieten adevărat o face. A venit în lume ca să devină Prietenul cel mai bun al fiecăruia dintre noi. A venit să răspundă suspinului lui Iov, ascuns în adâncul tuturor inimilor, dar pe care numai o mare suferinţă îl scoate la iveală...

Eşti însetat, prietene, de fericirea acestei lumi şi a acestei vieţi trecătoare. Eşti aici ca să te vindeci de cancer sau de depresie ori să găseşti, cu ajutorul Domnului, un serviciu. Dar adevărata vindecare de cancer sau depresie nu este sănătatea, nu este dispariţia tumorii sau a pustiului din suflet: este prietenia lui Hristos, este dragostea Lui pulsând în tine ca o nouă viaţă. Căci însăşi această viaţă trecătoare, de care suntem atât de pătimaş legaţi, este o boală mortală a cărei vindecare nu-i, şi nu poate fi, decât viaţa veşnică. Din clipa în care, atras de cuvintele Lui ai început să-i „studiezi” iubirea, să-I fii ucenic, cancerul va deveni el însuşi un prieten al sufletului tău şi va începe să mănânce din tine doar ceea ce te împiedică să iubeşti. Nu vei mai ţine să te vindeci, nu va mai fi primordial acest lucru. Căci tocmai prin boală moartea se va întoarce împotriva morţii. Va deveni cea mai puternică dovadă a iubirii lui Hristos pentru tine. Căci dragostea Lui converteşte chiar şi blestemul în binecuvântare şi face moartea izvor de viaţă veşnică...

Biserica nu-ţi dă nimic altceva decât dragostea lui Dumnezeu. Atâta are, dragul meu, aici, în Sfântul altar, în Evanghelia argintată şi în Sfântul Potir. Atâta are Biserica de două milenii şi despre acestă mâncare a poruncit Hristos să v-o dea slujitorii Lui. Aici este Casa Iubirii, aici Dumnezeu Îşi dă viaţa Lui oamenilor; aici Dumnezeu îşi sfărâmă Trupul Şi-şi varsă Sângele numai şi numai ca omul să-I cunoască iubirea, să-I cunoască sufletul Său de Prieten absolut. Căci numai iubirea lui Hristos ne dă veşnicia, numai de ea nu ne pot despărţi bolile, necazurile, demonii... nimic şi nimeni, niciodată.... Numai ea ne poate trece prin toate vămile...

Aici dragule, de uşa altarului, e ancorată corabia în care Domnul, precum în Evanghelie, îşi sileşte ucenicii să intre ca să-i treacă pe celălalt mal. Corabia care trece sufletul omenesc de pe malul milei pe malul iubirii, de pe malul aceste lumi demne de milă, pe malul Împărăţiei lui Dumnezeu, acolo unde El este totul în toţi...

De aceea iarăşi şi iarăşi îţi spun: Evanghelia ne îndeamnă, ne sileşte, la fiecare Sfântă Liturghie, să trecem de pe ţărmul credinţei noastre egoiste, născută din instinct de conservare, pe ţărmul credinţei născute din cuvântul lui Hristos şi însetate de iubirea Lui. Dacă nu primeşti în inima ta acest îndemn, acestă ”silire” lină şi dulce, făcută din dragoste, nu vei putea niciodată cunoaşte ce a venit să-ţi dăruiască, de fapt, Hristos. Înseamnă că şi azi corabia mântuirii a pleacat fără sufletul tău...

De aceea şi mâncarea pe care a poruncit Domnul să ţi-o dea Biserica pentru ca să ai puterea de a ajunge la casa ta din Cer, n-ai primit-o.... Căci puţini au venit azi în acest port al vieţii veşnice ca să plece în călătorie; cei mai mulţi doar ca să privească şi să asculte marea...