Evanghelia ne poruncește să ne iubim vrăjmașii; Sfinții Părinți laudă iubirea deopotrivă, față de toți. Nu cumva iubirea de aproapele trebuie să fie străină de orice deosebire?

Înțeleg numai acea dragoste care lucrează potrivit sfințitelor porunci ale Evangheliei, în lumina ei, care este lumină ea însăși. Altă iubire nu înțeleg, nu recunosc, nu primesc. Iubirea pe care o ridică lumea în slăvi, pe care oamenii o recunosc ca bun al lor, pecetluită de cădere, nu este vrednică a se numi iubire: ea este o schimonosire a iubirii. Tocmai de aceea este atât de potrivnică iubirii sfinte, adevărate.

Adevărata, sfânta iubire de Dumnezeu și de aproapele este zugrăvită limpede în poruncile evanghelice; dreapta, neprihănita ei lucrare se arată prin împlinirea poruncilor evanghelice. De Mă iubește cineva, a zis Domnul, cuvântul Meu va păzi (Ioan 14, 23). Într-o asemenea iubire nu poate fi nici închipuire, nici înțelegere trupească, fiindcă împlinirea poruncilor lui Hristos este săvârșită de începători cu silire de sine – cu o asemenea silire, încât a fost numită „răstignire” –, iar de cei sporiți, care au simțit adumbrirea harului, cu simțirea îmbelșugată a păcii lui Hristos. Pacea lui Hristos este o răcoare duhovnicească subțire: când se revarsă în suflet, sufletul petrece într-o tăcere înaltă, într-o amorțire sfințită.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 187-188)