După cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, pocăinţa este întoarcerea după fire la viaţă împotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceză şi nevoinţă; mai mult ea este o întoarcere de bună voie de la păcate la virtuţile opuse acestora.

 

Semnele pocăinţei sunt părerea de rău şi schimbarea minţii, în vreme ce însusirile pocăinţei sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea păcatului şi iubirea virtuţilor. Este necesar ca pocăinţa să fie sinceră. Dar sinceritatea vine din zdrobirea inimii, din dispoziţia de a împlini Dreptatea Dumnezeiască şi de mărturisirea propriilor păcate.

 

Adevărata pocăinţă este schimbarea minţii spre săvârşirea faptelor bune, o schimbare a vieţii morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare totală de viaţă trăită până atunci şi de păcat, o dorinţă neclintită de practicare a virtuţilor, o unificare desăvârşită a propriei voinţe cu voia dumnezeiască. De aceia, pocăinţa este renaşterea morală a omului şi punctul de plecare pentru o viaţă nouă şi virtuoasă. Cel ce se pocăieşte cu adevărat dobândeşte o inimă înfrântă şi smerită. Acest fel de inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

 

(Sfântul Nectarie din Eghina, Despre pocăinţa şi spovedanie, traducere: Francisc Ştefan Voronca, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004, p.9-12)