Ale lui Dumnezeu și ale Cezarului

Pentru cei ce absolutizează supunerea, cezarul devine tot un soi de dumnezeu. Ceilalți, din extrema opusă, Îl reduc pe Dumnezeu la ipostaza unui cezar (sau țar?!), un împărat peste cele lumești. Fiecare mută limita unde îi convine. Unii sunt prea conectați la cele ale lumii și pierd reperele cerești. Ceilalți, în zborul lor nesăbuit către cele înalte, se trezesc că se află, de fapt... în aer!

Ne întrebăm adesea: până în ce punct suntem datori să facem ascultare? Limitele ascultării de orice fel de autoritate, bisericească sau lumească, sunt păcatul și apostazia (lepădarea de credință). Este extrem de important să avem aceste repere mai ales astăzi, când suntem chemați să evităm două extreme. Prima este a celor care absolutizează ascultarea, prefăcând-o în supunere oarbă. Din frică, din comoditate sau din alte motive, aceștia încetează a se mai întreba care este voia lui Dumnezeu și împlinesc militărește voia oamenilor. În cea de a doua extremă cad aceia care își caută voia și se încred propriilor păreri. Din multa lor mândrie, ajung să judece pe ceilalți, văzând păcate și erezii acolo unde nu sunt decât închipuiri și răstălmăciri.

Culmea e că ambele categorii invocă adesea un același pasaj noutestamentar: „Atunci s-au dus fariseii şi au ţinut sfat ca să-L prindă pe El în cuvânt. Şi au trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodianii, zicând: Învăţătorule, ştim că eşti omul adevărului şi întru adevăr înveţi calea lui Dumnezeu şi nu-Ţi pasă de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu? Iar Iisus, cunoscând viclenia lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul de dajdie. Iar ei I-au adus un dinar. Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el? Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 15-21). Cu mici diferențe, acest dialog este relatat și de ceilalți doi evangheliști sinoptici, Marcu și Luca. Ceea ce înseamnă că se atinge aici o învățătură esențială pentru mântuirea noastră.

Pentru cei ce absolutizează supunerea, cezarul devine tot un soi de dumnezeu. Ceilalți, din extrema opusă, Îl reduc pe Dumnezeu la ipostaza unui cezar (sau țar?!), un împărat peste cele lumești. Fiecare mută limita unde îi convine. Unii sunt prea conectați la cele ale lumii și pierd reperele cerești. Ceilalți, în zborul lor nesăbuit către cele înalte, se trezesc că se află, de fapt... în aer!

În fond, lucrurile nu sunt deloc complicate. Mântuitorul rezolvă dilema printr-un recurs la „principiul proprietății”: „cele” aflate în discuție ale cui sunt? Banul de dajdie era al Cezarului. Trebuia dat acestuia, conform legii imperiale. Cum se întâmplă și astăzi, când plătim impozite cu monedă emisă de stat. Dar Sfânta Împărtășanie, de exemplu, a cui este? Evident, a lui Dumnezeu. Înseamnă că actul cuminecării nu intră în sfera de competență a cezarului/ statului. Reglementările care vizează aspecte civile, economice, sanitare etc. sunt din „ograda” cezarului și creștinul este îndemnat să le respecte. Nu la modul absolut, desigur, ci până în momentul în care ele ar aduce atingere adevărurilor de credință. Avem sfinți trecuți în calendar, precum marii mucenici Gheorghe ‒ purtătorul de biruință și Teodor Stratilat. Aceștia au slujit unor împărați păgâni, închinători la idoli și persecutori de creștini, până în clipa în care li s-a cerut să se lepede ei înșiși de credință. Atunci s-a atins limita ascultării de puterea lumească.

Pe Iisus, acum două mii de ani, o parte dintre iudei au vrut „să-L ia cu sila, ca să-L facă rege” (Ioan 6, 15). Nu a primit, ci S-a dus „în munte, El singur”. A acceptat osanale și primire împărătească doar când a intrat în Ierusalim și doar pentru că venea „spre patima cea de bunăvoie”. A dovedit că putea să preia oricând puterea lumească. Dar nu a făcut-o, pentru că El nu a venit ca să ne conducă prin forță, prin constrângeri exterioare, ci să ne cucerească lăuntric, prin iubire jertfelnică. Metodele lui Dumnezeu sunt diferite de ale cezarului. E nevoie de o dreaptă socoteală pentru a distinge între ele, un discernământ care nu se poate dobândi decât prin mijloace duhovnicești. Iar ceea ce trăim în aceste vremuri de criză ne ajută să cernem inima noastră. Să ne scuturăm de închipuiri și de falsă râvnă, dar să ne și trezim din amorțeală și din comoditate. Să-L aducem pe Dumnezeu în viața noastră, nu în disputele noastre. Dumnezeu este Persoana cu care intrăm în comuniune, nu argumentul invocat pentru a desființa pe cineva. Numele Lui să fie pe buzele și în mintea noastră, iar nu în sloganuri sau amestecat în sudalme.

De la același autor

Ultimele din categorie