Anul 1940 a adus multă jale în casa familiei Nicău. Tatăl părintelui Proclu și-a pierdut viața într-un accident, în pădure. Rămasă văduvă cu cei 11 copii, în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, mama, Ana, a fost ajutată să întrețină numeroasa familie de Gheorghe – numele de botez al Părintelui –, care s-a învoit să pască vitele satului și să muncească oriunde se găsea de lucru. 

Deși avea doar 13 ani, sufletul tânărului Gheorghe tânjea după viața de mănăstire, iar chemarea de a-I sluji lui Dumnezeu o simțea tot mai puternic în inima sa. Într-una dintre zile s-a hotărât să-și părăsească casa părintească și a pornit bucuros către mănăstirea sa de suflet, Sihăstria Neamțului. Protosinghelul Ioanichie Moroi, deși albit de bătrânețe, l-a primit cu toată dragostea și l-a îndrumat să se așeze sub povățuirea părintelui Cleopa Ilie care, la scurtă vreme, a preluat și egumenia schitului. Însă presiunea exercitată de autoritățile comuniste asupra noului egumen l-au silit pe acesta să se retragă la pustie pentru un timp. 

Fratele Gheorghe a rămas în grija ieroschimonahului Macarie Antonesei, duhovnic cu viață cuvioasă, mult nevoitoare, care l-a găzduit pe ucenic în chilia sa încă din primele lui zile de mănăstire, așa cum evocă părintele Proclu în amintirile sale: „Duhovnicul m-a dus în chilie la el. Erau puține chilii și frați mulți, că arsese mănăstirea. A făcut cu mine rugăciunea de seară și Paraclisul, iar restul de rugăciuni le-a făcut singur și pe mine m-a culcat. M-a învelit cu un cojoc, într-un colț, că avea numai un pătișor. După aceea am descoperit eu că avea sicriu în pat, că el n-a vrut să descopere. Și cum m-a culcat el în colțul acela, a socotit că m-a învelit pe cap și că nu văd și s-a pus să facă metanii, că era schimnic. 

Pe urmă, a stat oleacă pe un scaun, așa, iar apoi a zis: «Frate Gheorghe, scoală, hai la Utrenie! M-am dus cu el la Utrenie, am stat la biserică toată slujba și pe urmă, iar am venit. Iar a făcut unele rugăciuni cu mine și pe urmă, a zis: «Gata, să mă culc!». Și după ce m-a culcat, el a făcut socoteala că nu văd, s-a pus pe metanii și pe urmă iar închinăciuni și metanii și, când aproape să mă fure somnul, a început a plânge. Și a început a suspina, nu plângea tare, numai suspina așa. Atunci, mi-a sărit somnul. Și poate o fi dormit o oră, dar nu pe pat, pe un scaun acolo într-un colț, că era întuneric. Și numai vine un părinte și zice: «Părinte Macarie, hai la Sfântul Maslu!». Și s-a sculat și s-a dus la Sfântul Maslu. Atunci, am văzut lucrarea călugărilor, cum se roagă noaptea”[*].

Povețele părintelui Macarie l-au ajutat mult pe fratele Gheorghe în lupta lui cu ispitele de tot felul care apar în viața de obște. Era îndemnat mereu să fie „om de pace oriunde s-ar afla” și să poarte neîncetat în suflet durerea pentru orice greșeală sau slăbiciune de-a aproapelui. „Avea grijă de mine și totodată îmi spunea: «Când mănânci, unde ți-e mintea? Nu zici rugăciune? Nu asculți cuvântul de folos? Când spune preotul predica ori la priveghere, ce zici în minte?». Și mă învăța să zic: Doamne, Iisuse. Și am observat că are mare însemnătate a nu ieși din sfatul duhovnicului”. 

(Articol realizat de maicile de la Mănăstirea Paltin Petru-Vodă)