Profesorul John Gottman, la Universitatea din Washington, Seattle, este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi zece psihologi contemporani şi, indubitabil, cel mai mare specialist, în probleme legate de familia contemporană, de problemele şi de psihoterapia ei.

Acesta a organizat la universitatea menţionată un „Laborator al iubirii” (Love Lab), organizat ca un apartament, cu o frumoasă perspectivă, spre un spaţiu verde mirific şi un lac. Acolo, invită tinerii aflaţi în prag de căsătorie şi care doresc o evaluare a relaţiei lor, să se supună unui test psihologic, în urma căruia, după 15-20 de minute, Gottman şi echipa sa apreciază, cu acurateţe de 91-94%, cât timp vor convieţui tinerii îndrăgostiţi.

Cum reuşeşte să facă acest lucru? La începutul întâlnirii, discută despre probleme generale şi plăcute, pentru ca apoi, să arunce momeala, adică să îi provoace să discute despre subiecte care constituie puncte de diferenţă şi divergenţă: relaţia cu părinţii, job, casă, datorii, maşină, convingeri care conduc spre valorile fiecăruia.

După ce a declanşat disputa, se retrage din „Laboratorul iubirii”, iar echipa sa de colegi intră în activitate, din umbră, pentru că laboratorul este înţesat cu nenumărate microfoane ascunse şi camere de vedere nevăzute. După şase minute, psihologii pot aprecia care cupluri se vor despărţi în următorii patru ani şi, de asemenea, perioada pe care o vor petrece împreună. Şi aceasta, precum spuneam, cu acurateţe de 91-94%.

Reţeta fericirii în căsnicie – 11:1

Care este secretul sau modalitatea prin care reuşeşte să o facă? Echipa de experţi înregistrează modul în care interrelaţionează tinerii, le înregistrează inflexiunile verbale, limbajul trupului, la nivel de microsecunde sau milisecunde. John Gottman a constatat că, pentru ca o relaţie să funcţioneze, pentru o interacţiune negativă dintre cei doi, trebuie să existe trei interacţiuni pozitive, în sensul că fiecare cuvânt sau atitudine mai aspră, trebuie contracarată cu trei atitudini pozitive, cuvinte de reparaţie, gesturi de încredere şi apreciere a partenerului. Relaţia respectivă funcţionează mai bine cu un raport al constantei Gottman cu 5:1; şi mai bine cu 7:1; ideal cu 11:1, dar se prăbuşeşte după o relaţie de 20:1. Atunci, totul e ca într-un basm, ireal de frumos şi imposibil de trăit în viaţa concretă, reală.

Călăreţii Apocalipsei – predictori ai sepărării şi ai divorţului

Pe lângă faptul că poate prezice durata unei relaţii, Gottman poate aprecia, cu aceeaşi precizie, care cupluri vor divorţa. Indicii sau predictorii unei relaţii defectuoase sunt ceea ce psihologul numeşte „călăreţii Apocalipsei”, adică atitudinile care anticipă conflictul şi separarea. Este adevărat că un conflict moderat, dar mai ales bine condus, spre clarificarea unor aspecte legate de viaţa familiei şi mai ales spre optimizarea relaţiei, este benefic. Însă, lipsa de control asupra cuvintelor şi gesturilor într-un conflict, poate duce la scindarea relaţiei. Călăreţii Apocalipsei, despre care vorbeşte Gottman sunt: critica, dispreţul, indiferenţa (defensivitatea) şi împietrirea.

De obicei, femeile sunt cele care deschid discuţia. Gottman le recomandă acestora să înlocuiască o critică directă, la persoană, cu o plângere blândă. Adică, în loc de a-şi ataca, verbal, partenerul, să afirme o nemulţimire legată, punctual, de un comportament sau o atitudine a acestuia.

În lipsa controlului, se poate întrezări primul călăreţ apocaliptic: critica. Atunci când aceasta se repetă, duce la sentimentul de dispreţ faţă de partener. Critica şi dispreţul sunt comportamente predominant feminine. De cele mai multe ori, bărbaţii răspund cu indiferenţă, ca şi cum ar fi surzi, iar aceasta, la rândul ei, duce la împietrire sau rupere, detaşare şi indiferenţă emoţională faţă de celălalt.

Schema conflictului, care conduce la distanţare şi divorţ, este următoarea: un început dur, apariţia călăreţilor Apocalipsei, sentimentul de copleşire (pe care îl simt mult mai apăsător bărbaţii, care au o capacitate mai redusă de gestionare a emoţiilor, în special cele negative), limbajul negativ al trupului (care exprimă ostilitatea şi neputinţa de a gestiona starea conflictuală); încercări nereuşite de împăcare; şi amintirile neplăcute despre cealaltă persoană şi despre relaţie, percepute cu negativism şi fatalism.

Remediile pe care le propune specialistul citat sunt: un început blând, sub forma unei plângeri pline de căldură şi dorinţă sinceră de îmbunătăţire a relaţiei, din ambele părţi; o cultură a aprecierii şi a respectului; asumarea responsabilităţii asupra tensiunii create, de către ambii parteneri; un limbaj corporal pozitiv, deschis; negocierea şi compromisul; rememorarea amintirilor plăcute. Acestea din urmă sunt extrem de importante, istoria cuplului fiind considerat un predictor al supravieţuirii lui, întrucât, mai important decât modul în care vorbim sau ne comportăm cu partenerul, este modul în care gândim despre el şi despre relaţia noastră, în acel dialog interior neîncetat.

Cele şapte principii ale unei căsnicii fericite, identificate de Gottman, sunt: dezvoltarea hărţilor iubirii, adică o cunoaştere cât mai adâncă şi sinceră a partenerului; hrănirea admiraţiei şi afecţiunii faţă de acesta, prin cuvinte şi gesturi calde, pozitive; acordarea de timp şi de atenţie faţă de el; capacitatea de a te lăsa influenţat de el; rezolvarea problemelor care pot fi soluţionate şi evitarea discuţiilor care conduc în acelaşi loc (Gottman apreciază că 69% dintre conflictele ce apar într-o familie nu pot fi soluţionate şi de aceea, trebuie pur şi simplu, depăşite, fără a le răscoli); depăşirea blocajelor şi crearea unui sens comun al familiei sau cuplului respectiv.

Într-un conflict, nu contează cine l-a provocat şi cine are dreptate, ci ceea ce este folositor pentru relaţie. De aceea, cel care face primul pasul spre împăcare, dă dovadă de maturitate emoţională şi de o dorinţă mai puternică de păstrare a relaţiei.

Coabitarea sau concubinajul – iluzie a fericirii

Societatea în care trăim, caracterizată de laxism şi relativism moral, este una de consum, în care însăşi fiinţa umană a devenit un bun, care trebuie să astâmpere pofte şi să procure plăcere, de natură fizică sau trupească şi nicidecum spirituală, şi acestea într-o progresie nebună. Persoana însăşi nu un percepută ca un „cineva”, adică o fiinţă cu bucuriile sau încercările sale sufleteşti, căutând ajutor şi alinare, ci un „ceva”, adică un obiect, ce trebuie să împlinească dorinţe şi cerinţe, legate de cele materiale, trupeşti şi trecătoare.

Sub influenţa acestui duh lumesc, sunt lovite temeliile familiei. Tinerii amână momentul întemeierii unei familii, adesea până la dispariţia intenţiei de a o mai face, preferând o viaţă lipsită de responsabilitate morală, în aşa-zisele uniuni consensuale, parteneriate civile sau relaţii de concubinaj.

Referindu-se la revoluţia sexuală din zilele noastre, o bună cunoscătoare a realităţii spunea că lumea contemporană „ne-a promis sex fără angajamente și responsabilități, promiscuitate fără rațiune și acte sexuale fără concepte (pilula contraceptivă sau pilula de a doua zi) – pe scurt, căutarea plăcerii personale (…). În realitate, am pierdut logodna, iubirea idilică, starea de a fi îndrăgostit, cavalerismul, angajamentul și căsătoria. Se pare că majoritatea femeilor nu sunt deloc fericite, pentru că au plătit această eliberare cu un preț prea mare, iar în plan profesional, efectele sunt devastatoare”[1].

Căutarea plăcerilor de moment, alături de o persoană de care ne leagă un trup, şi nu valori, scopuri şi obiective spirituale comune, oferă doar iluzia împlinirii, căci „ sexualizarea unei relații înainte de vreme (căsătorie) și intimitatea fără finalitate (căsătorie) nu aduc fericirea – chiar dacă plăcerea momentană este seducătoare”[2].

Sociologii şi psihologii, studiind aceste relaţii, au demonstrat că relaţia de concubinaj sau convieţuire nu este deloc fericită, ci fragilă, vulnerabilă şi predispusă ruperii ei. Astfel, s-a constatat că „relațiile înainte de căsătorie nu contribuie la reușita acesteia. În mod concret: căsătoria celor care avuseseră relații înainte de încheierea mariajului, spre deosebire de a celor care nu avuseseră, era fragilă, înregistrându-se în primul caz cu 50% mai multe divorțuri”[3].

Cei care au locuit şi trăit împreună, înainte de căsătorie „sunt mai susceptibili să divorțeze pentru că, atunci când se căsătoresc, relația lor este mult mai înaintată pe ruta către decădere și prăbușire”[4].

Cercetările recente şi tot mai aprofundate datorită duratei derulării lor au demonstrat faptul că, inclusiv în cazul în care conduce la întemeierea unei familii, atunci când este precedată de coabitare sau concubinaj, calitatea căsătoriei este mai scăzută, comparativ cu acele cupluri care se căsătoresc direct, fără a trece prin aceasta etapă[5].

Observarea realităţii a dus la concluzia că acele cupluri care au coabitat înainte de căsătorie au raportat mai multe şanse de divorţ, chiar direct proporţional cu durata coabitării şi că „relaţiile de coabitare sunt, în general, scurte, temporare şi instabile. În termen de 1,5 ani, jumătate dintre cuplurile coabitante fie s-au căsătorit, fie au încheiat relaţia. Doar 10% sunt relaţii pe termen lung, care rareori ajung să se finalizeze prin căsătorie”[6].

Ca să îi dăm cuvântul aceluiaşi John Gottman, primă autoritate în domeniu, „Cercetătorii se așteptau ca oamenii care trăiau împreună să ajungă se semene tot mai mult cu cuplurile căsătorite pe măsură ce trăiau mai mult împreună (chiar și legile Statelor Unite spun că după șapte ani de coabitare sunteți considerați căsătoriți). Dar ce au descoperit, studiind eșantionul american, a fost că adevărul stă exact pe dos: cu cât coabita mai mult un cuplu, cu atât mai puțin semăna cu un cuplu căsătorit, când era vorba despre devotament. Și nu vorbim doar despre fidelitatea sexuală. Este mai puțin probabil ca partenerii care trăiesc în concubinaj să se sprijine reciproc, în cazul în care apar greutăți financiare sau să fie alături, când sunt la ananghie. Concubinii sunt mai predispuși să se părăsească unul pe celălalt, dacă apare cineva mai atractiv. Cu alte cuvinte, nu există devotament sau îl descoperim în mai mică măsură între concubini decât în cazul cuplurilor căsătorite”[7].

Căsătoria şi monogamia – factor al împlinirii, fericirii şi mântuirii

Concluzia fericită, legată de familie, este aceea că efectul căsătoriei asupra fericirii sau a stării de bine, este de 3,4 ori mai important decât impactul coabitării. Totodată, Gottman a constatat, în baza cercetărilor care s-au întins pe mai multe zeci de ani, că bărbaţii căsătoriţi îşi lungesc viaţa, în medie cu opt ani, iar femeile căsătorite, cu patru ani. Însă la acestea, condiţia este de a fi împlinite în familia în care trăiesc.

Nu doar întemeierea unei familii are efecte benefice asupra sănătăţii şi stării psihice umane, ci şi monogamia sau faptul de a fi fost căsătorit o singură dată în viaţă. Aceiaşi specialişti arată că „studii întregi demonstrează faptul că persoanele care se află în relații monogame trăiesc mai mult, sunt mai sănătoase din punct de vedere fizic, au mai puține crize de depresie și de anxietate, abuzează mai puțin de medicamente și de alcool”[8].

Aşadar, calitatea relaţiilor sociale şi, în mod particular, a relaţiei familiale, constituie un predictor fundamental al sănătăţii fizice şi psihice, precum şi al longevităţii unei persoane.

Relativizarea valorilor creştine şi tradiţionale ale familiei are efecte dezastruoase asupra existenţei unui neam, în istorie. Atunci când familiile sunt puternice, poporul respectiv este unit şi puternic. Atunci când familia este lovită, iar temeliile ei sunt zdruncinate de imoralitate şi laxism moral, se îndreaptă spre decadenţă şi dispariţie. Astfel, „antropologul britanic John D. Urwin a făcut un studiu aprofundat asupra a optzeci de civilizaţii care au apărut şi au dispărut de-a lungul a patru mii de ani. Dr. Urwin a descoperit că există un punct comun tuturor. De fiecare dată, s-a început cu un set de valori morale conservatoare, punându-se accent asupra familiei. După un timp, acest principiu a devenit tot mai liberal, valoruile morale au dispărut şi familia a avut de suferit. În toate cazurile, pe măsură ce familia s-a deteriorat, acea civilizaţie a început să se destrame; în toate aceste optzeci de cazuri, prăbuşirea unui popor a avut o strânsă legătură cu destrămarea familiei. În majoritatea cazurilor, civilizaţia a dispărut după o generaţie în raport cu dispariţia familiei”[9].

În lumina acestor cercetări şi constatări de maximă obiectivitate ştiinţifică, promovarea şi apărarea valorilor familiei reprezintă o responsabilitate faţă de neam, după cum relativizarea, ignorarea sau nerespectarea lor demonstrează o lipsă premeditată sau inconştientă faţă de viitorul poporului în care te-ai născut şi căruia îi aparţii.