Mai mulţi săteni au urcat pe Tabor după lemne. Iar unul din ei, intrând în chilia cuviosului când el nu era acolo, i-a furat un mic vas cu untdelemn şi l-a dus în casa lui. Dar îndată ce l-a turnat în vasul său, s-a spart vasul fără veste şi s-a vărsat tot untdelemnul.

În altă zi au venit pe munte nişte ţărani arabi din satul Nain, să taie lemne. Deci, văzând lângă chilia Cuviosului Irinarh un copac drept şi frumos, i-au zis: 

‒ Bătrânule, lasă-ne să tăiem copacul acesta, că ne este de trebuinţă. 

‒ Toată pădurea este a voastră, a răspuns părintele, iar acesta mi-l lăsaţi mie ca să şed la umbră, că este lângă biserica noastră. 

‒ Ce să ascultăm noi pe ghiaur!, au zis ei, şi cereau copacul. Atunci părintele le-a zis: 

‒ Tăiaţi-l, dar nu faceţi bine, şi să ştiţi că nu vă veţi bucura de copacul acesta!

Deci, tăind copacul, pe când îl coborau de pe munte, au căzut cu el şi puţin de n-au murit. Apoi l-au pus pod la casă, dar îndată s-a risipit podul şi pe toţi i-a rănit. Atunci au scos copacul acela, l-au aruncat afară din sat şi nimeni nu mai îndrăznea să-l ridice de jos.

Mai spunea părintele Nectarie că într-o vreme se ascunsese un balaur înfricoşat în peşterile de pe Muntele Tabor. Din întâmplare, intrând Cuviosul Irinarh în peşteră, a dat peste el. Atunci fiara a început a sufla şi a fluiera ameninţător. Iar bătrânul i-a zis: 

‒ Taci, taci, nu te mânia, că n-am venit să-ţi fac vreun rău.

Şi s-a potolit fiara. Dar pe bătrân l-a durut inima trei zile de suflarea cea veninată. Auzind de balaur, creştinii din Nazaret au venit la bătrânul pe Tabor şi i-au zis: 

‒ Spune-ne, părinte, unde ai văzut balaurul, că am venit să-l împuşcăm. 

‒ Ba nu, fiilor, a răspuns cuviosul, să nu-i faceţi nici un rău, că eu am făcut pace cu el. Eu m-am făgăduit să nu-i fac nici un rău, precum nici el nu mi-a făcut mie, nici altuia vreun rău. Dacă vă voi da voie să-l ucideţi, greşesc înaintea lui Dumnezeu, că mă fac mincinos şi călcător de pace. Apoi, nu cumva, mâniindu-se, să ucidă pe careva dintre voi şi să mă fac eu vinovat de aceasta. Ci lăsaţi-l, că şi el este zidirea lui Dumnezeu, şi l-a trimis la mine să-mi dea o spaimă bună, ca să nu mă mândresc că şed pe Tabor. Atunci s-au liniştit oamenii şi, ascultând sfatul cuviosului, s-au întors la Nazaret.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 402-403)