Arhimandritul Irinarh Roseti – 16 ani de nevoinţă pe Muntele Tabor

Locuitorii din părţile Nazaretului, din Cana Galileii, din Ptolemaida şi din tot ţinutul preţuiau foarte mult pe Cuviosul Irinarh. Toţi alergau la el pentru sfat, pentru citit şi spovedanie, căci aveau pe stareţ la mare evlavie, pentru că şedea în pustie. Încă îi dăduse Dumnezeu dar că, dacă citea la vreun bolnav, se făcea sănătos; iar cei ce nu năşteau copii veneau la sfinţia sa cu credinţă şi le citea rugăciuni.

După ce s-au închinat Cuviosul Irinarh şi ucenicul său, ierodiaconul Nectarie Banul, la Mormântul Domnului, au plecat spre Galileea şi au zăbovit cinci ani în Nazaret, până au deprins limba arabă. Apoi a zis bătrânul către ucenic: 

‒ Fiule, tocmeşte un om cu doi asini, pune bagajul deasupra şi să mergem în Muntele Taborului, unde mi-a poruncit Domnul prin îngerul Său, ca să şedem acolo în pustie. 

‒ Părinte, a zis ucenicul, Muntele Tabor este plin de tâlhari şi fiare sălbatice. Ducem bagajul în mâinile tâlharilor, să ni-l ia şi să ne lase goi? 

‒ Fiule, acest bagaj eu l-am dăruit Muntelui Tabor. Dacă va voi Hristos să-l păzească, îl va păzi. Iar de-l va lăsa în mâinile tâlharilor, El ne va da altul în loc, căci este bogat. Atunci, tăcând ucenicul, s-au urcat amândoi pe Tabor, fiind acoperiţi cu darul lui Dumnezeu şi izbăviţi de tâlharii văzuţi şi de cei nevăzuţi.

Spunea ucenicul că a sihăstrit împreună cu duhovnicescul său părinte 16 ani de zile în peşterile şi pădurile de pe vârful Muntelui Tabor, răbdând multe ispite, frică de la oameni şi de la fiarele sălbatice, foame, sete, lipsă şi arşiţă. Primii ani au locuit în peşteri. Apoi au început să repare trei chilii vechi, ruinate. Apoi au adunat piatră de zidărie, au pregătit var, au strâns apă de ploaie în bazine de piatră şi au colectat ajutoare de la creştini. Iar în vara anului 1859 au început construcţia unei noi biserici în cinstea Schimbării Domnului la Faţă, pe ruinele vechii biserici ortodoxe, distrusă în secolul XIII. Era prima biserică românească la Locurile Sfinte.

Spunea iarăşi ierodiaconul Nectarie, ucenicul său, că locuitorii din părţile Nazaretului, din Cana Galileii, din Ptolemaida şi din tot ţinutul preţuiau foarte mult pe Cuviosul Irinarh. Toţi alergau la el pentru sfat, pentru citit şi spovedanie, căci aveau pe stareţ la mare evlavie, pentru că şedea în pustie. Încă îi dăduse Dumnezeu dar că, dacă citea la vreun bolnav, se făcea sănătos; iar cei ce nu năşteau copii veneau la sfinţia sa cu credinţă şi le citea rugăciuni, îi binecuvânta şi le zicea: 

‒ După credinţa voastră, fiilor, să vă asculte Dumnezeu cererea!

Şi îndată se împlinea dorinţa lor.

(Arhimandritul Ioanichie BălanPatericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 401)

De la același autor

Ultimele din categorie