Ştiţi foarte bine că stareţul nostru Iosif a fost un mare isihast şi lucrător al rugăciunii minţii. Însă nu ne-a predanisit ca lucru de căpetenie liniştirea sau rugăciunea minţii, ci ascultarea şi viaţa de obşte. Dacă citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi, veţi vedea că mulţi s-au sfinţit cu uşurinţă, fără să-şi facă prea multe griji, şi-au sfinţit sufletele fără să facă osteneli, fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfinţit? Au ales ascultarea.

Ascultarea îl duce pe om nu numai la nepătimirea trupească, ci şi la cea sufletească. Cercetaţi şi veţi afla că ascultarea vine de la Dumnezeirea Treimică. Hristos spune că: „N-am venit să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 38). De acolo începe ascultarea. De aceea, cel care face ascultare Îi urmează lui Hristos. M-am încredinţat din experienţă că ascultarea este mai mare decât rugăciunea.

(Ieromonahul Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 175-176)