O stradă plină de ascultători. Ca toate străzile lumii. De astă dată Evanghelistul începe povestea dinaintea casei soacrei lui Petru, cel mai probabil, unde oamenii auziseră că Hristos și-a aflat adăpost. Nu mai este loc nici înaintea ușii. Nici nu e de mirare. Nu doar pentru că erau mulți ci și pentru că locul era strâmt. Hristos prefera să fie auzit de oameni, nu neapărat văzut. Arheologii ne indică deseori ca loc al minunii spațiul limitat între sinagogă și casa amintită. O ieșire de „Sabat” care scurta drumul spre locul unde Tora era propovăduită. Cealaltă ieșire, identificată și ea, era către marea Tiberiadei. Și ținea de „spatele” casei căci în Capernaum aveau fața către sinagogă ce era orientată spre Răsărit, nu spre Ierusalim ca marea majoritate a altor locașuri identice. Nu insist pe arhitectură, ci pe locul atent construit parcă să conserve memoria unor astfel de minuni. 

Blocat de mulțime, culoarul de ajungere la Hristos este străbătut de patru bărbați ce poartă pe targă, în cel mai atent sens al cuvântului, pe un slăbănog. Imaginea este a unor prieteni care cer ajutor unui prieten de încredere. Nu doar ascultă, ci și fac. Cu doar câteva versete înainte vameșul Capernaumului ajuns Apostol și apoi Evanghelist ne dă cheia acestei râvne. Hristos vindecase deja în toată Galileea, scosese demoni, propovăduise și făcând minuni adeverise predica Sa. Un lepros vindecat, căruia îi ceruse să nu povestească nimănui, propovăduia despre Cel care îi schimbase nu doar starea de sănătate ci și viața de acum. (Marcu 1, 40-45). Nu doar că propovăduia mila – nu auziseră despre ea la farisei ori cărturari – ci o și demonstra prin fapte. Le explica prin faptă un concept ce pare că le cucerise inima oamenilor. De aceea alergaseră cei patru purtând pe slăbănog. Cuvintele Lui se adevereau și le voiau adeverite și în viața prietenului lor slăbănog. Uitatul. Marginalizatul. Agonicul. 

Ca să ajungă la Hristos, desfac acoperișul casei unde era Iisus. E interesantă imaginea că pare a-L lăsa pe Hristos fără acoperiș dar, desigur, nu asta ne spune Marcu. El subliniază credința lucrătoare a admirabililor prieteni ai slăbănogului. Știu că forțează – cine dintre ei s-ar fi bucurat să-i fie spart acoperișul? – dar intuiesc în Domnu mai mult decât un vorbitor despre Dumnezeu. dar Hristos nu-l vindecă pe slăbănog ci îi iartă păcatele. Nu știu cum va fi sunat în urechile purtătorilor de frate bolnav dar citim despre reacția unora care ar fi trebuit să se bucure de iertarea unui aproape. La cuvintele Mântuitorului – „Fiule, iertate își sunt păcatele tale!” (Marcu 2, 5) – reacția lor este de profesioniști ai teoriei. Îl acuză de hulă pe Cel care este Cuvântul. Întrebarea lor este logică dar nu teologică. Ei spun, pe seama logicii culturii lor, că numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Nu își pun problema că dacă Acest Hristos iartă păcatele El este Dumnezeu. Nu au curaj să gândească. De aceea Domnul vindecă pe slăbănog. Să vadă. Să aibă în afară o dovadă a vindecării celei dinlăuntru. Să înțeleagă că au dreptate. Numai Dumnezeu iartă păcatele omului. Dar de vreme ce iartă și se vede cum de nu văd că El este Dumnezeu? Ce zgură orbea lectura adevărului în ce-L privește pe Hristos Adevărul? Părerea mea este că nu lăsau loc prezenței lui Hristos în viețile și gândirea lor. Erau așa de plini de ei că El nu mai avea unde să se strecoare. Și nici unde locui. Vindecarea slăbănogului este argumentul că au dreptate. Numai Dumnezeu poate ierta și numai El poate să facă un slăbănog să umble. 

Umbletul slăbănogului se face prilej de propovăduire. Căci, adus dinaintea tuturor, ieșit în fața lor, toți se uimesc și mărturisesc slăvind pe Dumnezeu: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată!” (Marcu 2, 12). Strigătul uimirii dinaintea lui Mesia venit să împlinească Scriptura. Personal socotesc acest episod unul extrem de important. Îndată Marcu ne povestește cum l-a chemat Domnul pe Levi al lui Alfeu de la vamă la apostolat. Iar acesta a primit numele de Marcu. Adică ne povestește propria chemare. În drum spre mare Iisus mai prinde un „pescar de suflete” în năvodul Apostoliei (Marcu 2, 13-14). Și ce pescar. Cel care avea să scrie în aramaică poporului său Evanghelia Dumnezeu-Omului său. De unde și iconografia sa cu un leu adus aproape de el, semn al Leului din Iuda, poporul cel ales pe care Hristos Domnul îl cheamă la mântuire. 

Teme Evangheliei în contextul postirii este limpezită de contextul propovăduirii acestui moment de viață cotidiană din misiunea Domnului Hristos. Propovăduire, vindecare, propovăduirea celui vindecat. Marcu se socotește pe sine printre vindecații Domnului Iisus Hristos și tocmai de aceea îl propovăduiește. Nu întâmplător insistă pe numele său iudaic, Levi al lui Alfeu. Ci ține prin aceasta, asemenea Sfântului Apostol Pavel, să sublinieze neamul său dar și motivul pentru care Hristos este credibil. El vine și împlinește în amănunt Scriptura. El, vameșul, om de ordine și legalitate, nu poate să nu vadă în El pe Mesia. De aceea îl cheamă în casa sa, iar Hristos vine și se așează la masă cu vameșii și păcătoșii. Oamenii cotidieni ai lui Levi, cei din fiecare zi prezenți la ghișeul său de vameș. Cărturarii și fariseii Îl judecă pe Hristos. Stă cu vameșii și păcătoșii la masă. Domnul, însă, le spune că nu cei sănătoși – cum se credeau ei – au nevoie de medic, ci cei bolnavi. Arătând disponibilitatea sa pentru cei care au real nevoie de El nu față de cei care se „chinuie” să aibă nevoie de El. E o lecție împotriva idolatrizării de sine în credință de care, personal, cred că ar trebui să ținem cont în aste vremi. Când s-au umplut străzile de cei care caută spectacularul credinței dar refuză să spargă acoperișul conștiinței pentru ca slăbănogeală lor să fie adusă dinaintea lui Iisus Hristos. Domnul și Dumnezeul nostru!